If

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you;
If you can trust yourself when all men doubt you,
But make allowance for their doubting too;
If you can wait and not be tired by waiting,
Or, being lied about, don't deal in lies,
Or, being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise;

If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with triumph and disaster
And treat those two imposters just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to broken,
And stoop and build 'em up with wornout tools;

If you can make one heap of all your winnings
And risk it on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breath a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on";

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with kings - nor lose the common touch;
If neither foes nor loving friends can hurt you;
If all men count with you, but none too much;
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run -
Yours is the Earth and everything that's in it,
And - which is more - you'll be a Man my son!

Rudyard Kipling

Mi-am luat carnet de conducere pentru mediul rural

Trebuia sa se intample si asta la un moment dat. Asa ca sambata pe 15.08.2009 am stabilit. Plec Duminica la primul drum lung. Itinerariul a fost stabilit de copilot: mergem la Cozia: 160 km prin Pitesti, Ramnicu Valcea, Calimanesti, Caciulata. Nu e foarte lung. Primii 110 km sunt de autostrada. Pe urma mai mergem un pic, 50 de km si suntem la Cozia.

Eu am crezut. Nu am cercetat, nu am verificat. Masinuta avea ceva bezina si parea pregatita. Asa ca duminica dimineata la 9.30 ne-am suit in masinuta si nu am mai privit inapoi. Eu aveam sa aflu abea la intoarcere ce drumul de fapt este de 210 km. :)

Instructiunile au fost simple: “Vom merge cu viteza mare. La viteza mare nu tragi brusc de volan ca ne rasturnam. Tot timpul se priveste inainte, in oglinda retrovizoare si in cele doua oglinzi laterale. Da, ai si din alea. Depasirile se pregatesc din timp. Verifici ca ai loc sa depasesti, bagi semnal, iesi usor si elegan,t nu brusc si brutal, treci de masina care merge mai ince, o cauti in oglinda retrovizoare si cand o gasesti bagi semnal dreapta si te bagi la loc la fel de usor si elegant. Daca vezi o groapa franezi pana in ea, apoi iei piciorul de pe frana pentru a ii imprima un usor avant masinii care va sari peste groapa, daca groapa este mica. Daca groapa este mare dai in ea dar mai incet :). Sub nici o forma nu tragi de volan. Viteza maxima pe autostrada este de 130 km/h. Trebuie sa incercam sa nu ii incurcam pe ceilalti participanti la trafic.”

Si asa a inceput examenul pentru permisul de condus in mediul rural. CD-playerul masinii a primit sarcina de a citi un CD cu 80 de ani de radio. Piciorul drept a fost setat pe o viteza de croaziera de 110 km/h. Piciorul stang impreuna cu mana dreapta au facut pentru prima data buburuza mea sa intre in viteza a 5-a. Ce sentiment!! Ce libertate!! Ce simplu!!! Vai de mine!! Dar de ce e atat de simplu? E mai usor ca in Bucuresti!!! Cum e posibil asa ceva? Adica eu am stat ca fraiera atata timp fara sa ies din Bucuresti gandidu-ma cat de greu e si de fapt este mai usor? Cine mi-o fi bagat mie in cap aceste idei?

Pe la km 80 de autostrada am stabilit ca nu se mai poate circula fara apa. Apa pentru pilot si copilot nu pentru masina. Ea avea. Deci am tras pe stanga. Acolo era benzinaria. Nu va panicati. Am intrat in benzinarie regulamentar facand dreapta si urcand pe un pod care ducea spre stanga.

Ajunsa in bezinarie mi-am adus aminte ca in Romania exista o regula ciudata ca trebuie sa ai rovinieta cand iesi cu masina in afara orasului. O ciudatenie :). Asa ca mi-am cumparat si rovinieta pe un an ca daca am vazut ca este asa de simplu am zis ca mai merg.

Si am pornit mai departe. Pe la Pitesti piciorul meu drept s-a dereglat un pic si a impins masina catre 130 km/h si ar fi depasit-o desigur daca nu ar fi existat un factor extern numit copilot care sa precizeze inca o data ca viteza maxima pe autostrada este de 130 km/h. Virusul care a determinat comportanmentul deviat al piciorului meu drept se numeste Iris, o formatie de rock a carei melodie rasuna din boxele CD-playerului.

Dupa Pitesti pana in Ramnicu Valcea a urmat un drum cu serpentine. Mult mai amuzant decat pe autostrada. Aici am descoperit ca masina mea este echipata cu frana de motor. Nu credeam. Si sa vedeti ce brusca este acea frana de motor cand mergi cu a 5-a si bagi brusc a 2-a. O senzatie divina, turomentrul se duce brusc in 6000 de ture, motorul urla de parca ar fi torturat de inchizitie. Nu va recomand sa faceti asta cu propria dumneavoastra masina.

Ei, la sfarsitul drumului, cand am intrat in Calimanesti m-am simti ca in Bucuresti. Coada de masini. Bara la bara cat vezi cu ochii. Un fel de parcare imensa. Se circula pe principiul bine cunoscut: intaia, a doua, frana stai.

Ca sa nu zicem ca am venit doar sa facem un drum cu masina am vizitat si manastirea Cozia unde este ingropat Mircea cel Batran. Pentru mai multe detalii vezi poezia Umbra lui Mircea la Cozia de Grigore Alexandrescu.

Drumul la intoarcere mi s-a parut extrem de plictisitor. Dupa ce am parcurs inapoi cei 18 km de serpentine de pe Dealul Negru de data asta cu 70km/h, in loc de 50km/h la dus, am ajuns pe autostrada unde viteza de croaziera de 110 km/h a fost transformata in 130 km/h, ca mai mult nu e voie :), si tot mi s-a parut plicitsitor.

Acum ca am trecut cu bine examenul o sa mai ies. Oricum am inteles ca acest carnet trebuie innoit din 3 in 3 luni.

Tigara sau eu?

Si daca ar fi si nu s-ar mai povesti. Si daca as putea sa imi schimb viata ce as schimba? As schimba ceva? Sau poate nu? Sau poate da?

Pana de curand prin fumul dens al propriei mele tigari as fi raspuns raspicat nu. De ce sa schimb ceva. Toate alegerile pe care le-am facut pana acum au fost cele corecte. Si de ce nu ar fi fost cele corecte. Oricum au fost cele mai simple. Cele care necesitatu cel mai mic efort din partea mea. In fond si la urma urmei dedicam suficienta energie pentru a trage cu nesat din tigara. Si totusi stau sa ma gandesc ca sigur exista un lucru pe care as dori sa il schimb. As vrea sa nu fi incercat niciodata acea prima tigara. As vrea sa nu fi decis la un moment dat ca este foarte imporant pentru mine sa invat sa fumez. As vrea sa nu fi luat hotararea ca este foarte important sa deprind acest obicei. Intotdeauna am fost foarte buna la a invata lucruri noi. Niciodata nu am avut probleme din acest punct de vedere. Toate examenele din viata mea le-am luat cu brio. Am intrat la liceul la care am vrut, am intrat a facultatea la care am vrut, mi-am luat carnetul de conducere din prima, am reusit din prima sa iau atestatul de informatica, am reusit din prima sa iau atestatul de limba straina, am reusit din prima sa imi gasesc un loc de munca, cand am vrut sa il schimb nu a durata foarte mult. A invata sa fumez a fost o bagatela. Si totusi o bagatela care m-a costat 10 ani din viata. De ce? Pentru ce? Pentru ce 10 ani in care nu numai ca am fumat, dar am preferat iesirile usoare din orice situatie, 10 ani in care am invatat sa fac din a ma plange adevaratul meu tel in viata, 10 ani in care am invatat sa imi ascund sentimentele atat de bine incat nici eu sa nu mai stiu care sunt, 10 ani pe care i-am petrecut pangandu-ma si mandridu-ma ca eu as putea sa fac mai bine simai frumos, si eu as fi meritat - si toate acestea doar in miente si in sufletul meu. Pentru ca nu puteam sa recunoscut in fata celor din jurul meu ca eu meritam, ca eu vroiam, ca eu doream, ca eu eram. Si apoi cand eram psa in fata faptului implinit, cand trebuia sa actionez, cand trbuia sa iau o decizie, cand trebuia sa arat ce imi place, cand trebuia sa arat ce vreau ce faceam? Aprindeam o tigara si pierdeam frumusetea unei clipe.

Asta as schimba. Nu as mai aprinde prima tigara. Nici pe a doua, nici pe a treia. Dar cel mai important nu as mai aprinde prima tigara.

Si as mai schimba ceva. As spune ceea ce imi doresc, cand imi doresc. fara sa cer mai mult decat in doresc, fara sa cer mai putin. Fara sa ma gandesc ca nu merit. Fara sa ma gandesc ca sunt altii mai buni. Fara sa ma gandesc ca poate e mai bine asa. Toate astea nu sunt decat scuze bune pentru a prefera pasivitatea actiunii. Si sincer am ajuns la concluzia ca e mai bine sa stiu de ce am ceea ce am in viata mea decat sa ma plang de alegerile pe care altii le-au facut pentru mine. In fond si la urma urmei de ce sa nu spun ceea ce imi doresc. Ce se poate intampla in cel mai rau caz? Sa fiu refuzata? Dar si atunci care este problema daca sunt refuzata? Acesta este motivul pentru care nu exista numai "Da", ci exista si "Nu", nu exista numai "Eu" exista si "El", nu exista numai "Acum" ci exista si "Maine", "Saptamana viitoare" sau "Niciodata". Important este ca raspunsul la intrebare sa fie un raspuns sincer.

Intuitia feminina

Mi s-a intamplat, nu o data, ca intuitia sa imi spuna anumite chestii pe care logica sa le contrazica. Instinctul sa imi spuna ceva dar toate regulile sa spuna ca nu este posibil. Intrebarea este de ce in astfel de momente alegem sa credem ceea ce este logic, ceea ce ratiunea dicteaza si nu instinctul. De ce alegem ceea ce este clar si nu ceea ce este confuz si posibil dar care pare, logic vorbind, nerealizabil.

De ce atunci cand intuitia imi spune ca daca fac ceva totul o sa fie bine, creierul se incapataneaza sa gaseasca explicatii logice pentru acest “o sa fie bine”. Si atunci cand nu le gaseste se pune pe gasit argumente logice pentru a dovedi ca nu o sa fie bine, argumente logice pe care pana la urma le acceptam.

Si le acceptam pentru ca nu suntem animale, pentru ca am fost inzestrate cu creier si cu capacitatea de a il utiliza, pentru ca stim sa observam detalii si sa le punem cap la cap. Dar poate ca acestea pot fi puse cap la cap si in alta ordine, poate ca de fapt logica ar putea sa sustina insinctul cumva. Dar nu. Noi refuzam. Noi vrem sa ne distrugem ideile nascute din instinct. Noi vrem sa demonstram ca instinctul nu este bun. Noi vrem sa argumentam impotriva lui. De ce?

Poate pentru ca de mici am fost invatati ca si animelele au instinct si ca noi avem ceva mai mult decat instinct. Ca acest ceva mai mult este mult mai bun si mai bine de folosit. Poate pentru ca am invatat sa gandim, sa gasim argumente, sa urmam principii si reguli. Poate pentru ni s-a spus ca doar animele se bazeaza pe instinct.

Si daca eu vreau sa fiu un mic animal. Daca vreau ca din acest moment sa fac doar ce imi dicteaza trupul si sufletul. Daca vreau sa pun mintea la o parte sa se mai odihneasca si ea pentru ca in mult prea multe incurcaturi m-a bagat in 27 de ani. Daca vreau sa ii dau o pauza mai lunga.

Si totusi ea nu ma lasa. Imi repeta ca sunt reguli ce trebuie respectate. Ca traiesc totusi intre oameni si nu intre animale. Ca trebuie sa vezi si ce vor cei din jur, nu doar ce vrei tu. Ca nu poti sa iti impui asa propriile dorinte asupra altora. Ca s-ar putea sa nu se potriveasca. Ca s-ar putea ca instincutl sa greseaca si inca mult. Si de ce sa risti si sa pierzi cand poti sa argumentezi logic si sa stii dinainte ce s-ar putea intampla. Si poate nu asta doresti cu adevarat. Si ce daca. Macar esti sigur. Daca nu risti nu pierzi.

Si totusi instinctul imi spune incetisor la ureche: Daca nu risti, nu castigi.

Oare o sa il ascult?

Atât de fragedă

Atat de fragedă, te-asemeni,
Cu floarea albă de cires
Si ca un înger dintre oameni
In calea vieţii mele esi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Si de la crestet până 'n poale
Plutesti ca visul de usor.

Din increţirea lungii rochii
Resai ca marmura in loc ...
S'atarna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.

O vis ferice de iubire,
Mireasa blandă din povesti,
Nu mai zimbi! A ta zimbire
Mi-arată cât de dulce esti.

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să 'ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu 'mbraţiseri de braţe reci.

De-odata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tăi ferbinţi:
E 'ntunecoasă renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci; s'am inţeles prea bine,
Să nu mă ţin de pasul tău,
Perdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Ca te-am zărit e a mea vină,
Si vecinic n'o să mi'o mai iert,
Spăsi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta in desert.

S'o sa 'mi resai ca o icoană
A pururi verginii Mării,
Pe fruntea ta purtând coroana ...
Unde te duci? Când o să vii?

Mihai Eminescu
1879, 1 Septembrie

O scrisoare pentru cineva, candva

Am descoperit de curand o ciorna. O chestie pe care am scris-o acum mult timp. Sa fie vreo 6 sau 7 ani. Pe vremea aia eram mai tanara, mai vesela, aveam mai multa incredere. Acum am pierdut cate putin din toate astea din pacate, dar am mai pastrat un pic si pentru mai tarziu. Si cum tot am promis ca voi scrie despre iubire, iata ce am scris atunci.

"Ce este iubirea? Poti sa pui punctul pe i, cum se spune, cand e vorba de iubire? Poti sa exprimi printr-o simpla propozitie sau o fraza intelesul atat de complex al acestui cuvant atat de simplu? Am cautat in dictionar sa vad ce inseamna.

Iubire, iubiri, s.f. Sentiment de dragoste pentru o persoana de sex opus, amor. Sentiment de afectiune si de admiratie pentru cineva sau ceva.

O explicatie atat de fada, atat de lipsita de sens, atat de goala. Si totusi, oare... sa fie atat de simplu? Nu cred. Nu pot sa cred, si mai mult nu vreau sa cred ca ceea ce simt e doar atat. Am mers mai departe si am cautat dragoste.

Dragoste, s.f. I.1 Sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva de care esti legat sufleteste, iubire. 2. Sentiment de afectiune pentru cineva de sex opus; amor. Fiinta iubita. Legatura sexuala; relatie amoroasa.

Ciudat, nu? Ambele cuvinte par practic nedefinite. Iubire inseamna dragoste, dragoste inseamna iubire si amandoua reprezinta un sentiment de afectiune (si de admiratie) pentru cineva sau ceva. Atat de simplu. Atunci de ce sunt atat de putine persoane care iubesc daca este atat de simplu? De ce se spune ca nu se poate iubi decat o data in viata, ca exista si ca poti sa ai parte de o singura iubire adevarata?

Sentiment de admiratie poti sa ai si pentru o persoane pe care o urasti. Poti sa urasti persoana si sa admiri felul in care se descurca in viata.

Din pura curiozitate am cautat in dictionar si dor, acel sentiment atat de ciudat si dureros. Iata explicatia:

Dor, doruri, s.m. 1. Dorinta puternica de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o indeletnicire preferata nostalgie. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, aspira, ravneste la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricnuita de dragoste, iubire.

Iata iar aceste doua cuvinte: dragiste, iubire. Exista un adevarat cerc vicios: iubire, dragoste, dor si iarasi iubire. E oare doar un sentiment de afectiune? Atunci ce simt eu ce este? Cum se numeste oare acest sentiment care te face sa te simti invincibil, care te face sa te simti fericit ca te-ai nascut si ca existi, care iti da un sentiment de implinire. Cum se numeste oare acest sentiment fara de care nu poti sa traiesti? Sentiment de afectiune? Dar afectiune ai si pentru parint, pentru rude, pentru prieteni. Sentiment de admiratie? Dar poti sa admiri si un idol, sau un actor, sau o formatie. Dar acestea doua chiar adunate nu iti dau un sentiment de implinire. Nu te fac sa simti ca ai realizat ceva in viata.

Practic fara iubire nu este nimic. Fara iubire nu existi. Fara iubire esti ca un meteor care cade cade, cade spre nicaieri. Esti ca un meteor fara o planeta de care sa se izbeasca. Ca un metero care nu exista pentru ca nu are scop.

Cand iubesti, existi.

Si totusi acesta fabulatie este complet lipsita de sens, nu? Oare? Da, sigur. Pentru ca nu exista iubire. Sau exista? Exista, da, dar doar cand si celalalt te iubeste. Practic iubirea ta sehraneste din iubirea lui. Fara o iubire, iubirea nu poate trai. Ba da! Poate! Poate, dar pentru foarte scurt timp. Nu la infinit. Niciodata. Pentru ca la un moment dat o alta iubire isi va intinde bratele catr ea si ea isi va schimba drumul. Va iubi, va exista. Va avea o iubire din care sa se hraneasca si va avea un scop: sa hraneasca o alta iubire.

Iubire, iubire si iarasi iubire. Dar pana la urma ce este iubirea? Exista ea sau este ca fericirea un ideal imposibil de atins, de care cu cat te apropii cu atat te simti mai departe. Exista au ba? Eu zic ca exista pentru ca acest sentiment care este parca agatat cu gheare de metal de sufletul meu, care ma strag cand tu esti departe, care ma mangaie cand esti langa mine, care nu ma lasa sa dorm si sa respir fara tine, care ma face sa plang si sa fiu fericita in acelasi timp, care pur si simplu ma inalta pana la cer si apoi ma coboara pe pamant doar ca sa fiu langa tine, toate astea trebuie sa fie iubire, dragoste, dor, sau cum vrei sa ii spui.

Un domn si o doamna

Mi s-a intamplat ceva ingrozitor....

Duminica 8 Martie 2009 este ziua in care mi-am dat seama cat pot sa fiu de neputincioasa, de slaba, de lipsita de calm. Mi-am dat seama ca reactiile mele in situatii de criza nu sunt tocmai demne de o persoana care se vrea cu un nivel ridicat al IQ-ului. Nu pot sa ma mobilizez in situatii de criza. Nu mai pot sa gandesc. Sunt un animal mic si slab. Un animal neputicios. Un animal ce se bazeaza pe instincte si nici alea nu sunt foarte bune.

Dar ce s-a intamplat de fapt o sa ma intrebati.

Tocmai plecam de la bunicul meu impreuna cu tata. Eu eram la volan. Ca orice femeie care habar nu are sa conduca, sau cel putin este destul de afona la manevre, am inceput sa fac aceeasi manevra ca de fiecare data cand plec de acolo. Doar ca surpriza. In momentul in care am ajuns cu masina in pozitia corecta de a iesi din fata blocului, in fata mea un ditai jeep-ul care vroia parca sa vina peste mine. M-am tras un pic mai in spate gandidu-ma ca poate se prinde ca mai mult nu stiu sa fac si ca peste el nu pot sa trec si ca vreau sa ies din parcare. Dar nu. Jeep-ul a venit spre mine parca vrand sa ma striveasca. Am mai dat un pic in spate gandidu-ma ca sigur voi zgaria masina pe partea stanga unde mai era o alta masina parcata. Si m-am oprit. Era sah mat. Daca nu ma lasa sa o iau in fata urma sa stric 2 masini.

Dar nu. Nici gand. Nu vroia sa se miste. Tata s-a dat jos de langa mine sa vorbeasca soferul jeepului. Nu stiu ce au vorbit. Nu stiu ce au zis. Nu stiu daca s-au injurat sau nu. Nu auzeam nimic din masina. Ce trebuie sa stiti este ca tata este o persoana care are 1.75 si 110 Kg. Destul de solid ati putea spune. Soferul celeilate masini avea 1.80 si ceva, inspre 1.90. Era lat in umeri si solid. Deci era totusi mai solid. Ca sa nu mai vorbim ca era mult mai tanar ca tata. Dar chestia asta cu sapte ani de acasa, cu regulile bunelor maniere si cum sa te porti cu persoanele mai in varsta decat tine nu mai sunt la moda in societatea noastra. Asa ca "domnul" l-a luat la palme pe tata.

Dupa prima serie de palme, a urmat a doua serie de palme destul de rapid. Moment in care m-am decis sa ies din masina si sa incerc sa ii explic ca nu trebuie sa dea in tata, ca vrem doar sa plecam, si ca nimic nu justifica actele de violenta. De, eu sunt asa mai pacifista. Pana sa reusesc sa ies din masina oprita foarte aproape dupa cum am spus de masina de pe stanga un pumn, sau cot, sau palma l-a pus pe tata la pamant. O persoana de 110 Kg a cazut direct pe spate. Si nu s-a mai miscat. Ochii ii avea dati peste cap si se vedea cum se misca in toate directiile si nu reactiona. Si eu ce am fost in stare sa fac? Sa tip. Atat. Precum toate femeile isterice din toate filmele de 2 lei care doar tipa fara a rezolva nimic. Atat am putut sa fac. Nimic mai mult. Nu am fost in stare sa chef salvarea, nu am fost in stare sa fac nimic. Doar tipam.

"Domnul" m-a trimis dupa apa folosind o expresie extrem de politicoasa "du-te in pizada ma-tii dupa apa". M-am dus. Mi se parea mie ca are sens. Cand sa ies afara mai aparuse un domn de pe strada care intreba ce s-a intamplat. Sotia "domnului", "doamna" care era si insarcinata a spus ca nimic. Ca tata e beat si atat. Nu m-am putut abtine si am spus ca "domnul" a dat in tata si ca tata a cazut pe jos si nu mai reactioneaza. Iar "domnul" s-a ratoit la mine. "Taci" si "iti dau bani" au fost cuvintele cu care a incercat sa ma linisteasca. Dar nu a reusit decat sa ma faca sa fiu si mai isterica.

Un baiat a venit din cofetarie cu o sticla de apa. Deja tata se ridicase in fund si incepea sa isi revina. Dar privirea lui nu era limpede, si sufletul meu imi spunea ca nu este inca bine. Atunci "doamna" a zis ca gata, e bine, iar eu cu nerusinare am zis ca "Nu e bine inca". "Doamna" mi-a spus foarte dragastos ca sunt o "curva imputita". Nu pot sa imi dau seama cum de s-a prins cat de des am facut eu sex in ultimii ani, cu cine, si care este tariful, sau de cate ori pe saptamana sau pe zi ma spal. Dar a reusit in doar cateva minute. Acelasi baiat a mai adus si niste otet. Mi-a zis tata cateva zile mai tarziu ca nu a simtit absolut nici un miros.

Cert este ca si-a revenit si s-a ridicat in picioare. "Domnul" si-a dat seama ce a putut sa faca "pentru un loc de parcare" zicea el. Dar nici macar nu era vorba de un loc de parcare pentru ca noi plecam. Iar la intrebarea pe care i-a adresat-o tata "Esti multumit acum?" a zis ca nu. Ceea ce mie mi s-a parut ca o incercare ciudata de a isi cere scuze.

Dar a mai zis si ca el nu putea sa dea cu spatele in strada, ca tata l-a injurat, si ca de fapt de asta s-a intamplat toata aceasta cearta. Noi ne-am suit in masina. Recunosc ca nu ma simteam bine. Si uimitor dar a reusit sa dea cu spatele si sa iasa in strada cu masina. Cumva, dupa ce aproape l-a omorat pe tata a reusit.

Cateva zile dupa aceea cateva intrebari m-au framantat si inca ma framanta: de ce nu am fost in stare sa sunt la 112? Sa chem politia si salvarea? De ce "domnul" a considerat ca pentru ca tata l-a injurat trebuie sa dea in el? De ce eu nu am considerat ca trebuie sa dau in acest "domn" dupa ce m-a injurat si a mai si dat in tata? De ce nu am considerat de cuviinta sa o iau la bataie pe "doamna" acestui "domn" pentru ca m-a facut "curva imputita"? De ce exista astfel de oameni? De ce trebuie sa intalnesc eu astfel de oameni? De ce nu pot ei sa se retraga undeva intr-o lume a lor si sa lase lumea mea in pace? De ce trebuie sa suporti astfel de apucaturi animalice? De ce nu au toti cei sapte ani de acasa? De ce eu am fost invatata sa nu ridic niciodata mana asupra unui om sau animal sau planta si nu au fost invatati toti aceeasi lectie? De ce trebuie sa platesc eu niste pacate pe care nu le-am facut? De ce nu pot oamenii de genul asta sa se ia la bataie unii cu altii, si sa se omoare daca vor, dar sa ma lase pe mine in pace? De ce nu sunt in stare sa reactionez? De ce nu sunt in stare sa gandesc? De ce trebuie sa fiu eu un animal mic si slab? De ce trebuie sa fiu un animal neputincios?

Nu am reusit sa dorm doua nopti dupa aceea. Munca era singurul meu refugiu si chiar si de la munca dadeam zeci de telefoane tatalui meu sa vad ce mai face. Apoi am inceput sa sun pe telefonul fix ca sa nu se prinda ca il verific dar tot s-a prins. A fost la spital si au zis ca este OK. Dar loviturile la cap sunt periculoase. Toata lumea stie asta.

Am reusit sa adorm intr-un final a 3-a noapte, dupa 2 nopti de nesomn si 1 calmant. Eu o persoana ce par rationala si cerebrala. Asta a facut un “domn” si o “doamna” din mine. As vrea sa nu mai intalnesc vreodata persoane atat de “civilizate”.

Un gand hoinar

Azi mi-a venit o idee … Cum ar fi, daca n-ar mai fi, si daca as scrie eu cate ceva despre vreun sentiment pe care l-am simtit candva... sau nu... Desi la cum ma stiu pe mine le-am cam simtit pe toate... sau nu... Nu, nu pot sa spun ca le-am simtit pe toate. Nu am cum sa spun asa ceva. Trebuie sa fi scapat unul doua. Dar am simtit iubire, ura, fericire, tristete, calm, agitatie (mai mult agitatie), frustare, mandrie... si nu imi mai vine nimic acum pe moment. Nici nu stiu daca sunt toate sentimente, dar stiu ca le-am simtit. Si mai stiu ceva. Pe unele dintr ele mai vreau sa le simt.

O clipa doar sa imi adun gandurile si sa le pun in ordine, desi nu stiu cata ordine pot sa fac in ele :)

Stiu ca am iubit candva, si mi-a placut. Cred ca despre asta as vrea sa scriu mai intai. Candva, demult, mi-am lasat sufletul sa fie calcat in picioare. Si apoi nu am mai vrut. Am refuzat sa mai iubesc. Am refuzat sa ma mai las strivita. Am refuzat sa iubesc.

Dar totusi mi-a placut. Si nu, nu sunt masochista. Am iubit si nu mi-a parut rau. Am iubit si am ras. Am iubit si am plans. Am iubit si m-am simtit iubita. Dar am iubit si am fost ranita. De ce oare clipele negre, chiar daca sunt putine pot sa ne afecteze mult mai usor decat cele frumoase. Si hai sa nu luam exemplul iubirii. Sa zicem ca in acest caz este o exceptie. Sa luam un exemplu mai simplu. O persoana pe care o cunosti, cu care vorbesti, cu care glumesti, in care ai incredere. De ce e suficient o clipa de stres, de nervi, de... Nu stiu, o clipa in care iti ia Dumnezeu mintile cum se spune ca sa incepi sa tipi, sa urli, sa iti versi nervii pe ea desi nu ea e cauza lor. Si atunci totul s-a terminat. Pentru ca nu mai conteaza ca inainte vorbeati, glumeati, aveati incredere. Acum va ganditi ca veti tipa, sau ce sa mai tipati, sau ope ce tonalitati, sau care va fi cuvantul care va declansa totul.

Asta este ceea ce retinem. O clipa, o rautate, o uratenie. De ce? De ce nu putem sa trecem peste asta? Pot sa spun ca mie una imi vine destul de greu. Pot sa trec, da. Si chiar mi s-a intamplat de foarte multe ori. Dar nu usor. Nu la fel de usor ca la inceput. Si pe urma se aduna si se tot aduna. Si vreau sa le scutur si nu pot. Cateodata vreau sa renunt la memorie. Vreau sa uit totul. Vreau sa o iau de la capat. Dar nu pot. Pentru ca doar intr-o clipa totul se reimprospateaza in memorie. Si teama revine.

Dar am luat-o pe alte cai... asa ca despre iubire o sa scriu mai tarziu.

Vanatoarea de soareci

O zi ca oricare alta in Amsterdam. Locatia Damrak Inn, etajul 3, camera 33. Seara a inceput placut: o bere, o carte, multe glume, intrebari indiscrete si provocari sportive. Si sa nu uitam de citit in carti.
La ora 4.30 dimineata berile goale tronau in mica noastra camera, o camera foarte aerisita pe de alta parte. Geamurile ce fusesera initial gandite sa se ridice pentru a fi deschise, acum se deschideau in laterala. De inchis insa nu se inchideau complet, in partea superioara avand un spatiu de 1 cm prin care vantul de afara intra in incapere. Nu pot sa spun ca era un lucru rau. Cat am stat acolo nu am avut probleme cu mirosuri in incapere, si nici nu a fost foarte dificil sa ghicim cat de frig este afara. Faptul ca geamurile nu se inchideau bine mai aduceau un alt mare avantaj: stiam intotdeauna ce vorbeau oamenii care treceau pe sub geamul nostru, ma rog in masura in care intelegem limba pe care o vorbeau.
Dar sa trecem la subiect ca am inceput sa divaghez. Deci ora 4.30 in camera 33 a hotelului Damrak Inn din Amsterdam Olanda, hotel situat pe Dam Street la numarul 58. In timp ce jucam o carte si tocmai ne simteam bine dupa cateva beri si niste cascaval cu pateu, o codita ne-a dat de veste ca nu suntem singurii locuitori ai acelei camere. Coabitam cu o familie de rozatoare. Faptul ca era o adevarata familie il vom afla insa mai tarziu. Momentan nu am vazut decat un singur soricel, care mai mult ca sigur ca a vrut sa participe si el la festinul nostru cu cascaval.
Cum oamenii sunt in general reticenti in a isi imparti patul si masa cu un soricel, a inceput lupta. Costi a preluat conducerea acestei lupte, incurajat fiind de ceilalti parteneri de distractie din paturi. Ei nu isi doreau altceva decat sa doarma. Dar Costi, stiind ca avea patul asezat strategic exact in calea de access a soriceilor inspre cascaval nu a vrut sa renunte. Asa ca inarmat cu un abajur, un bec, un pai, o punga, o bucata de paine si o bucata de cascaval a inceput lupta. Fara sa stie mai luptau un alturi de el si cateva pungi de prin camera ce ramasesera insirate pe jos.
In prima faza fost creata cursa, sau arma crimei. Adica nu arma crimei deoarece asta o sa fie alta, asa cum vom vedea mai tarziu. In varful paiului a fost infipt un mic sandvici soricesc cu paine si cascaval. Paiul a fost legat de bec cu ata dentara, pentru ca atata aveam in camera. Deasupra acestui dispozitiv a fost pozitionat abajurul ce se sprijinea de bec intr-un echilibru instabil, in asa fel incat in momentul in care soricelul incepe ospatul abajurul sa cada. Pe abajur era pusa o punga special pentru a nu fii tentat soricelul sa evadeze.
Zis si facut. Cu capacana in pozitie corecta am inceput sa asteptam. De doua ori a cazut capcana, si de doua ori nu era nimic in ea. Nu mai era nici macar cascavalul. Soriceii astia sunt extrem de rapizi. Am fost insa ajutati de o greseala tactica din partea familiei de rozatoare. Vazand ca tot gasesc cascaval, s-au gandit ca poate se mai gaseste cascaval si in alt loc. Si au inceput sa cotrobaie prin pungile noastre de pe jos. O greseala tactica ce le-a atras moartea. Deoarece cum a auzit zgomotul, Costi, aparatorul nostru, s-a napustit asupra pungii cu un adidas. Si a dat pana nu a mai auzit nici un chit. Si astfel primul soricel a fost luat pe brate si dus la usa de la camera.
Cum capcana inca nu fusese utilizata, Costi a stins din nou lumina si s-a pus din nou de veghe. Din nou o alta punga a inceput sa se miste prin camera ajutata parca de o mana invizibila. Tot ce s-a auzit a fost vocea lui Costi: “Sa nu va speriati”, si 3 adidasi in cap mai tarziu inca un soricel zacea strivit langa usa. Si atunci s-a dezlantuit: „Asta-i hotel in pula mea, cu soareci in pula mea in camera in pula mea. Ce pula mea e asta in pula mea. Cum puteti sa stati acolo in pula mea. Ca da, in pula mea, ca ce va intereseaza pe voi in pula mea, ca nu trec soarecii in pula mea pe la capul vostru in pula mea. Si mai este unul in pula mea care a fugit sub pat in pula mea.” Si discursul a mai continuat vreo 20 de minute, pe acelasi ton. Toti credeam ca adidasul ucigas se va intoarce impotriva noastra. Dar nu. S-a linistit si s-a asezat din nou de veghe.
Si evident ca toata munca lui a fost incununata de success. Un soricel s-a lasat prins in capcana. Si dupa inca 10 minute de discurs presarat cu deja cunoscuta formula „in pula mea” s-a imbracat si a plecat cu abajurul catre receptia hotelului, unde il astepta un negru mititel. Dupa ca i-a explicat ca nu este genul de om care sa se plimbe la 5 dimineata cu un abajur pe holurile hotelului, si ca are chiar un scop pentru aceasta plimbare, si ca acest scop este sa ii aduca un soricel, o miscare gresita a dezechilibrat abajurul si de sub el a iesit soricelul bezmetic. Din pacate pentru el insa piciorul lui Costi a fost mai rapid si soricelul a murit strivit langa trepte.
L-a anuntat pe acel negru mititel de la receptie ca mai are 2 soricei in camera si ca il asteapta pe patron de dimineata sa le faca cunostinta.In camera nu s-a mai auzit nimic din acel moment. Nici o codita de soricel nu si-a mai facut aparitia, nici un chit pe la ferestre nici un as rapid. In cea mai deplina liniste prietenii nostrii au dormit si ei cele 2 ore ce mai ramasesera din noaptea aceea.

Eu si ninsoarea

Azi a nins cum nu a mai nins de mult. O ninsoare alba, asezata, curata, trimisa parca pentru a mai aduce un pic de lumina sufletele noastre si in acest oras. Am incercat sa resist, sa fiu ca ceilalti. Dar nu am putut. Sufletul ma indemna sa ies afara din birou, din spatiul acela mic cu pereti albi, dar de un alb murdar comparativ cu zapada de afara. Si am reusit, am rezistat zece minute, jumatate de ora. Dar fulgii ma chemau la joaca, afara, la fel ca atunci cand eram mica. Si am cedat. Am iesit. I-am fugarit pana in parc, si acolo i-am prins pe cararile pe care nimeni nu mai calcase si in brazii vesnic verzi ce acum erau albi. Numai copacii se tineau mandrii si nu vroiau sa intre in jocul nostru. Pana si lacul cedase si ocrotea o puzderie de fulgi ce se lipisera de el si acolo vroiau sa ramana. Doar vantul ne mai strica din cand in cand jocul mutand zapada dintr-un loc in altul.

Acolo jos, pe malul lacului, am fumat o tigara, si m-am odihnit. Am uitat de munca si de stres. Am uitat de probleme si un zambet mi-a aparut pe buze. Un zambet pe care nu l-am pierdut toata ziua. Din acel moment parca toata lumea era a mea. Ningea si nimic nu mai conta. Nici tot ce nu am realizat in ultimul an, nici ce vreau sa realizez in cel ce vine, nici cine ma iubeste si cine nu, nici cine imi este prieten adevarat si cati am oare din acestia, nici ce carte buna a mai aparut, sau ce film vreau sa mai vad, nici care este urmatorul oras ce trebuie vizitat, nici ce sa schimb la casa sau daca sa schimb ceva la casa, nici daca stiu sa nu sa cant la chitara, nici cat de bune imi ies fotografiile. Nimic. Eram doar eu cu ninsoarea.

Dar lucrurile simple nu dureaza mult si viata este complicata. Asa ca am plecat cu pasi mici, de pitic, de copil catre un birou unde sufletul meu nu dorea sa petreaca restul zilei, dar unde constiinta mea cea cruda ma trimitea. Dar din cand in cand, intre problemele zilnice auzeam din nou fulgii cum ma indeamna la joaca.Imi aminteam ce frumos a fost atunci, acolo, intre ei. Si un zambet mi se asternea din nou pe buze.

Ce s-ar intampla daca as putea sa fac numai ce doreste sufletul, ignorand constiinta, ignorand regulile si constrangerile vietii, renuntand la compromisurile mici de zi cu zi, si la compromisurile mari din fiecare an, renuntand la principii si tabieturi, si la tot.

As putea sa fiu, doar eu si ninsoarea, pe malul unui lac, fumand o tigara.