Vanatoarea de soareci

O zi ca oricare alta in Amsterdam. Locatia Damrak Inn, etajul 3, camera 33. Seara a inceput placut: o bere, o carte, multe glume, intrebari indiscrete si provocari sportive. Si sa nu uitam de citit in carti.
La ora 4.30 dimineata berile goale tronau in mica noastra camera, o camera foarte aerisita pe de alta parte. Geamurile ce fusesera initial gandite sa se ridice pentru a fi deschise, acum se deschideau in laterala. De inchis insa nu se inchideau complet, in partea superioara avand un spatiu de 1 cm prin care vantul de afara intra in incapere. Nu pot sa spun ca era un lucru rau. Cat am stat acolo nu am avut probleme cu mirosuri in incapere, si nici nu a fost foarte dificil sa ghicim cat de frig este afara. Faptul ca geamurile nu se inchideau bine mai aduceau un alt mare avantaj: stiam intotdeauna ce vorbeau oamenii care treceau pe sub geamul nostru, ma rog in masura in care intelegem limba pe care o vorbeau.
Dar sa trecem la subiect ca am inceput sa divaghez. Deci ora 4.30 in camera 33 a hotelului Damrak Inn din Amsterdam Olanda, hotel situat pe Dam Street la numarul 58. In timp ce jucam o carte si tocmai ne simteam bine dupa cateva beri si niste cascaval cu pateu, o codita ne-a dat de veste ca nu suntem singurii locuitori ai acelei camere. Coabitam cu o familie de rozatoare. Faptul ca era o adevarata familie il vom afla insa mai tarziu. Momentan nu am vazut decat un singur soricel, care mai mult ca sigur ca a vrut sa participe si el la festinul nostru cu cascaval.
Cum oamenii sunt in general reticenti in a isi imparti patul si masa cu un soricel, a inceput lupta. Costi a preluat conducerea acestei lupte, incurajat fiind de ceilalti parteneri de distractie din paturi. Ei nu isi doreau altceva decat sa doarma. Dar Costi, stiind ca avea patul asezat strategic exact in calea de access a soriceilor inspre cascaval nu a vrut sa renunte. Asa ca inarmat cu un abajur, un bec, un pai, o punga, o bucata de paine si o bucata de cascaval a inceput lupta. Fara sa stie mai luptau un alturi de el si cateva pungi de prin camera ce ramasesera insirate pe jos.
In prima faza fost creata cursa, sau arma crimei. Adica nu arma crimei deoarece asta o sa fie alta, asa cum vom vedea mai tarziu. In varful paiului a fost infipt un mic sandvici soricesc cu paine si cascaval. Paiul a fost legat de bec cu ata dentara, pentru ca atata aveam in camera. Deasupra acestui dispozitiv a fost pozitionat abajurul ce se sprijinea de bec intr-un echilibru instabil, in asa fel incat in momentul in care soricelul incepe ospatul abajurul sa cada. Pe abajur era pusa o punga special pentru a nu fii tentat soricelul sa evadeze.
Zis si facut. Cu capacana in pozitie corecta am inceput sa asteptam. De doua ori a cazut capcana, si de doua ori nu era nimic in ea. Nu mai era nici macar cascavalul. Soriceii astia sunt extrem de rapizi. Am fost insa ajutati de o greseala tactica din partea familiei de rozatoare. Vazand ca tot gasesc cascaval, s-au gandit ca poate se mai gaseste cascaval si in alt loc. Si au inceput sa cotrobaie prin pungile noastre de pe jos. O greseala tactica ce le-a atras moartea. Deoarece cum a auzit zgomotul, Costi, aparatorul nostru, s-a napustit asupra pungii cu un adidas. Si a dat pana nu a mai auzit nici un chit. Si astfel primul soricel a fost luat pe brate si dus la usa de la camera.
Cum capcana inca nu fusese utilizata, Costi a stins din nou lumina si s-a pus din nou de veghe. Din nou o alta punga a inceput sa se miste prin camera ajutata parca de o mana invizibila. Tot ce s-a auzit a fost vocea lui Costi: “Sa nu va speriati”, si 3 adidasi in cap mai tarziu inca un soricel zacea strivit langa usa. Si atunci s-a dezlantuit: „Asta-i hotel in pula mea, cu soareci in pula mea in camera in pula mea. Ce pula mea e asta in pula mea. Cum puteti sa stati acolo in pula mea. Ca da, in pula mea, ca ce va intereseaza pe voi in pula mea, ca nu trec soarecii in pula mea pe la capul vostru in pula mea. Si mai este unul in pula mea care a fugit sub pat in pula mea.” Si discursul a mai continuat vreo 20 de minute, pe acelasi ton. Toti credeam ca adidasul ucigas se va intoarce impotriva noastra. Dar nu. S-a linistit si s-a asezat din nou de veghe.
Si evident ca toata munca lui a fost incununata de success. Un soricel s-a lasat prins in capcana. Si dupa inca 10 minute de discurs presarat cu deja cunoscuta formula „in pula mea” s-a imbracat si a plecat cu abajurul catre receptia hotelului, unde il astepta un negru mititel. Dupa ca i-a explicat ca nu este genul de om care sa se plimbe la 5 dimineata cu un abajur pe holurile hotelului, si ca are chiar un scop pentru aceasta plimbare, si ca acest scop este sa ii aduca un soricel, o miscare gresita a dezechilibrat abajurul si de sub el a iesit soricelul bezmetic. Din pacate pentru el insa piciorul lui Costi a fost mai rapid si soricelul a murit strivit langa trepte.
L-a anuntat pe acel negru mititel de la receptie ca mai are 2 soricei in camera si ca il asteapta pe patron de dimineata sa le faca cunostinta.In camera nu s-a mai auzit nimic din acel moment. Nici o codita de soricel nu si-a mai facut aparitia, nici un chit pe la ferestre nici un as rapid. In cea mai deplina liniste prietenii nostrii au dormit si ei cele 2 ore ce mai ramasesera din noaptea aceea.

Eu si ninsoarea

Azi a nins cum nu a mai nins de mult. O ninsoare alba, asezata, curata, trimisa parca pentru a mai aduce un pic de lumina sufletele noastre si in acest oras. Am incercat sa resist, sa fiu ca ceilalti. Dar nu am putut. Sufletul ma indemna sa ies afara din birou, din spatiul acela mic cu pereti albi, dar de un alb murdar comparativ cu zapada de afara. Si am reusit, am rezistat zece minute, jumatate de ora. Dar fulgii ma chemau la joaca, afara, la fel ca atunci cand eram mica. Si am cedat. Am iesit. I-am fugarit pana in parc, si acolo i-am prins pe cararile pe care nimeni nu mai calcase si in brazii vesnic verzi ce acum erau albi. Numai copacii se tineau mandrii si nu vroiau sa intre in jocul nostru. Pana si lacul cedase si ocrotea o puzderie de fulgi ce se lipisera de el si acolo vroiau sa ramana. Doar vantul ne mai strica din cand in cand jocul mutand zapada dintr-un loc in altul.

Acolo jos, pe malul lacului, am fumat o tigara, si m-am odihnit. Am uitat de munca si de stres. Am uitat de probleme si un zambet mi-a aparut pe buze. Un zambet pe care nu l-am pierdut toata ziua. Din acel moment parca toata lumea era a mea. Ningea si nimic nu mai conta. Nici tot ce nu am realizat in ultimul an, nici ce vreau sa realizez in cel ce vine, nici cine ma iubeste si cine nu, nici cine imi este prieten adevarat si cati am oare din acestia, nici ce carte buna a mai aparut, sau ce film vreau sa mai vad, nici care este urmatorul oras ce trebuie vizitat, nici ce sa schimb la casa sau daca sa schimb ceva la casa, nici daca stiu sa nu sa cant la chitara, nici cat de bune imi ies fotografiile. Nimic. Eram doar eu cu ninsoarea.

Dar lucrurile simple nu dureaza mult si viata este complicata. Asa ca am plecat cu pasi mici, de pitic, de copil catre un birou unde sufletul meu nu dorea sa petreaca restul zilei, dar unde constiinta mea cea cruda ma trimitea. Dar din cand in cand, intre problemele zilnice auzeam din nou fulgii cum ma indeamna la joaca.Imi aminteam ce frumos a fost atunci, acolo, intre ei. Si un zambet mi se asternea din nou pe buze.

Ce s-ar intampla daca as putea sa fac numai ce doreste sufletul, ignorand constiinta, ignorand regulile si constrangerile vietii, renuntand la compromisurile mici de zi cu zi, si la compromisurile mari din fiecare an, renuntand la principii si tabieturi, si la tot.

As putea sa fiu, doar eu si ninsoarea, pe malul unui lac, fumand o tigara.