luni, 26 decembrie 2011

De Craciun

Am avut o revelatie. Din interiorul meu a aparut ceva nou. Mi-am dat seama ca am o noua frica, o noua teama. Imi este teama ca o sa mi se intample ceva bun, ceva frumos, ceva ce imi doresc. Si eu nu stiu cum sa ma descurc in aceasta situatie. Stiu foarte bine cum sa fac atunci cand vine ceva nasol, ceva ce nu imi doresc. Stiu ce sa fac atunci cand sunt parasita de o persoana pe care o iubesc, stiu ce sa fac atunci cand nu reusesc sa ma apropii de persoane pe care le iubesc, stiu ce sa fac daca ma duc in vreun loc si nu ma baga nimeni in seama, stiu ce sa fac daca se ia curentul, daca fac pana la masina si nu este nimeni sa ma ajute, daca ...

Dar eu ce fac daca intr-o zi o sa fac pana la masina, o sa trag pe dreapta, o sa ies din masina si langa mine o sa se opreasca un barbat sa ma intrebe: „Vrei sa te ajut?”. Eu ce fac atunci? E bine daca spun doar multumesc? Sa stau sa ii dau piese la mana? Sa muncesc cot la cot cu el? Ce fac?

Dar daca intr-o zi imi sare siguranta de pe hol, si cand ies dezamagita cu creionul de tensiune in mana, gandidu-ma: „De ce eu? De ce acum? Iar o sa imi ard degetele cu siguranta aia.” Ma voi intalni cu cineva care sa imi spuna: „Stai linistita. Iti schimb eu siguranta.”. Ce sa fac? Sa il las? Sa am incredere? Sau sa aleg sa imi ard inca o data degetele? E dureros dar e sigur. Am facut-o de multe ori si stiu cum.

Si apoi daca ma duc undeva unde nu stiu pe nimeni, si ma ascund intr-un colt ca de obicei, ca sa pot sa observ fara sa fiu observata. Daca vine cineva la mine si ma intreaba ce fac eu ce ii raspund? Sa spun doar „Bine” si sa ma intorc in coltul meu singuratic. Sau sa ii multumesc ca m-a bagat in seama, sa discut cu el, sa fiu vesela asa cum sunt cu persoanele pe care le cunosc si care ma plac. Asa cum sunt eu de fapt.

Dar daca povestile mele de dragoste ar incepe brusc sa aiba happy end. Daca dintr-o data barbatul de care sunt indragostita m-ar iubi la randul sau. Daca as deveni o mica planeta si el satelitul meu natural? Eu atunci ce fac? Sa iubesc in continuare? Sa ma prefac ca nu observ? Sa plang? Sa rad?

Stiti filmele acelea de dragoste in care intr-un final ea moare, sau poate el moare, sau poate mor amandoi, sau nu moare niciunul dar dragostea lor chiar nu poate sa fie? Credeam acele filme, mi se parea reale, si plangeam la ele. Plangeam pentru ca simteam ca asa este soarta ca acela este adevarul. Ca nu exista iubire reciproca. Ca acele cateva cazuri de persoane care se iubesc si sunt fericite impreuna sunt exceptia. Dar nu mai pot. Si nu este din cauza ca nu mai am lacrimi. Si nu este pentru ca nu ma mai uit la filme romantice. Sunt o femeie. Asta facem noi. Dar acele filme nu mi se mai par autentice, nu mi se par reale.

In schimb ma uit la filme romatice cu happy end. Am luat si revazut cateva filme cu happy end ale copilariei mele: Notting Hill si Pretty Woman. Si vad scenele de final in care toata lumea este fericita si imi spun: „asta mi se poate intampla si mie. Si pe mine ma poate iubi cineva asa”. Si simt cum ma apuca frica, panica, si incep sa plang. Si plang nu ma incurc. Pentru ca nu stiu ce sa fac daca mi s-ar intampla asa ceva. Sa fac ca cei din film? Cateodata nu mi se potriveste. Nu as fi eu.

Dar intrebarea este: ce as face eu? Iar raspunsul momentan este: nu stiu. In toata viata mea de om rational, care face planuri si incearca sa descopere care este cea mai buna alegere, niciodata nu mi-am pus problema ca mi se va intampla ceva bun. Stiu sa fac planuri pentru toate felurile in care ceva ar putea sa mearga prost, dar nu stiu sa fac planuri pentru momentul in care o sa mearga bine.

Asa ca adaug o noua frica la colectia mea de frici: frica de bine. Acum, ca sa scap de ea, astept ca universul sa directioneze ceva bine in directia mea: oameni care sa ma ajute atunci cand am nevoie, oameni care sa ma observe atunci cand ma simt singura, si poate un mic mare satelit.

vineri, 23 decembrie 2011

Din cand in cand

Din cand in cand simt nevoia sa fiu tinuta in brate. Simt nevoia sa fiu demierdata, sa fiu sarutata, sa fiu mangaiata. Din cand in cand simt nevoia sa fiu centrul universului cuiva. Sa fiu eu mai importanta decat el macar pentru o clipa. Si imi e frica. Imi e frica sa nu raman doar cu nevoia, imi este teama ca el nu o sa vina, nu o sa ma dezmierde, nu o sa ma tina in brate. Imi este teama ca nu voi mai avea parte de sarutari. Si sunt trista. Si plang.

Simt cum sufletul meu este deschis catre ceva ce nu cunoaste. Si cauta si bajbaie. Dar a iesit din coaja. Simt ca si cum pieptul meu se deschide si de la interior iese afara o materie ce pulseaza. Si fiecare pulseu doare. Si cu fiecare pulseu tanjesc mai mult dupa doua brate care sa ma ia de umeri si sa ma stranga aproape. Iar sufletul meu sa fie mangaiat cu sufletul lui. Un suflet care sa pulseze in acelasi ritm. Sufletele noastre sa se mangaie si noi sa dansam.

Cer prea mult? Candva as fi raspuns ca da. Acum stiu ca nu.

joi, 22 decembrie 2011

De ziua mea...

Pe 21 dis de dimineata, ca o floricica ma indreptam catre birou cu cate 2 sacose in fiecare mana. Era ziua mea.

Dar sa incepem cu inceputul.

E 21 Decembrie. E ziua mea. De mult nu m-am mai dus la munca de ziua mea. Dar azi ma duc. Am incarcat o sacosa mare cu tot ce aveam deja cumparat si in casa. Am lasat la masina si m-am dus la cofetarie sa iau si prajiturele. Lumea este a mea. Azi noapte a nins si unele masini au zapada pe ele. O imagine ce imi place. Dar masinuta mea este curata. O alta imagine ce imi place.

Ajung la birou. Parchez masina. Incep sa iau din portbagaj. Cu mainile pline, avand in fiecare cate 2 pungi mari si grele, mai indrept catre birou. Ma intreb daca o sa ajung pana sus si ma intreb ce a fost in capul meu cand am decis sa iau toate bagajele o data.

Reusesc sa trec de usa rotativa de la intrarea in cladire si in cei 10 pasi pana la usa laterala ma prind ca nu am cum sa deschid usile. Ca sa ajung in birou trebuie sa deschid 5 usi, dintre care 4 sunt de metal si greu de deschis si cand ai mainile libere, iar la a 4-a trebuie sa folosesc legitimatia care era undeva in geanta din mana stanga.

Dar nu am timp macar sa ma gandesc ce sa fac, cum sa fac, ce jonglerie sa fac sa reusesc sa trec. In fata mea un barbat, sau mai bine spus un domn, se opreste cand sa treaca de prima usa si ma lasa pe mine sa trec. Apoi imi deschide si cea de a doua usa. Nu il cunosc. Nu stiu cine este. Stiu ca nu lucreaza la etajul 1 unde lucrez eu, asa ca ma gandesc: „Acum nu mai trebuie decat sa trec de urmatoarele 2 usi”. Dar cand pun mana, sau mai bine spus doua degetele ce ies de sub toartele sacoselor, pe clanta de la 1 aud o voce: "Te rog lasa-ma sa te ajut." Si ma ajuta, trec si de a treia usa, imi deschide si urmatoarea usa cu legitimatia lui deci nu mai trebuie sa caut in sacul fara fund ce poarta numele de geanta legitimatia mea. Sunt salvata. Nu mai este decat o usa si aia e usoara.

Ii multumesc frumos si ii urez o zi minunata. Ii multumesc in gand si lui Dumnezeu ca mi-a scos in cale in aceasta dimineata un barbat care nu a uitat sa fie barbat.

Da. Imi plac barbatii care stiu sa fie barbati, care deschid usa unei femei si o lasa pe ea sa treaca prima, care ii tin haina femeii cu care sunt cand pleaca de la un bar sau restaurant, care trag usor scaunul pentru a o ajuta sa se aseze, care privesc o femeie in ochi atunci cand vorbesc cu ea, care o lasa sa termine de vorbit, care deschid ei sticla de vin, care protejeaza femeia de langa ei, care stiu sa conduca o femeie de ringul de dans, care stiu si le face placere sa faca suprize si care stiu sa faca omleta cu de tot ce se gaseste in frigider.

marți, 6 decembrie 2011

Cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ

Ma zbat de ceva timp cu o dilema, o problema, o incrancenare. Stiu ca imi place sa fac escalada. Chiar foarte mult. Dar in escalada, ca si in iubire, e nevoie de doi. Nu e suficient ca eu sa iubesc, nu e suficient sa simt ceea ce simt. Daca el nu simte nu exista o relatie, si nu exista iubire de fapt. Iubirea mea este doar o flacara care arde in negura noptii fara el.

Asa cum mentin flacara iubirii arzand stiind ca la un moment dat un suflet ratacitor o va gasi si va veni sa se incalzeasca, la fel urc in continuare desi partenera mea de escalada este in Italia. (Pe langa subiect: asa mi-ar placea sa ajung in Italia, sa mananc paste din acelea bune, si inghetata, sa ma plimb pe stradutele acelea mici si colorate, sa admir florile de pe terase si de la ferestre, sa vad oamenii aceia calmi care sunt atat de buni la „dolce far niente”) Asadar, ma lupt cu mine, cu frica de inaltime, cu frica de cadere, cu frica de cel care ma fileaza. Si mansa nu am o problema pentru ca exista un mic inlocuitor al Valeriei. Dar cap coarda ...?...

Cand urc cap coarda apar anumite frici care nu apar atunci cand urc mansa, apare o nesinguranta in plus data de distanta ce o voi pargurge prin aer in cazul in care cad, apare o teama pe la a doua bucla ca daca nu ma tin bine o sa vin in jos si ca cel de jos nu va putea sa ma tina. Ca drept urmare imi este foarte greu sa urc cap coarda filata de altcineva decat persoanele in care am deja incredere: Marius si Valeria. Valeria asa cum am spus este in Italia. Marius este instructor, iar programul lui de mers la sala nu se potriveste cu programul meu de mers la sala. Asa ca ma simt singura.

Ca orice persoana cerebrala, in momentul in care am identificat o problema fac un plan. Un plan pentru a putea sa las in viata mea si alte persoane, persoane care chiar ma roaga sa ma fileze. Planul suna asa: invat la perfectie sa urc un traseu mansa, apoi rog pe cineva, pe care il urmaresc in prealabil sa vad cum fileaza ca sa ma asigur ca este serios, sa ma fileze pe acest traseu pe care stiu sa urc super bine.

Zis si facut. Azi ajung la sala hotarata sa fac primul pas: sa aleg traseul ce il voi urca la perfectie. Urc un traseu de incalzire. Apoi, in timp ce ma uitam incercand sa aleg traseul potrivit pentru planul meu, si aproape ma decisesem la un mov, Irina vine sa ma roage sa o filez cap coarda. Pe Irina o stiu de cand incepusem sa invat escalada, acum un an de zile. Participa impreuna cu mine la cursurile de escalada. Dar programul nostru de antrenament nu s-a mai potrivit apoi. Imi aduc aminte ca am fost si geloasa pe ea la un moment dat pentru ca urca cap de coarda mult mai usor si mai repede decat mine, si apoi reusea sa rezolve problemele de boulder mult mai repede. Despre cum fileaza nu stiam nimic.

Dupa ce am lasat-o jos m-am auzit spunand: Poti sa ma filezi si tu pe mine? Nici nu mi-am dat seama cand s-a format aceasta idee, cum s-a transformat din idee in actiune. Uitasem complet si de planul meu care presupunea ca voi invata un traseu priza cu priza, de sa il visez noaptea, si abea apoi voi ruga pe cineva diferit de Marius si Valeria sa ma fileze.

Da. Am ucat cap coarda. Traseul a fost un 5+ pe care il urcasem o singura data, un traseu cu o usoara surplomba. Teoretic total diferit de ce mi-as fi imaginat. Practic exact ce aveam nevoie. Am urcat pana sus. Dupa ce am asigurat prima bucla mi-a suierat un gand prin cap: ai urcat pana aici si nu ti-a fost frica de o cadere inainte de prima bucla? Dupa ce am asigurat a patra bucla un alt gand mi-a suierat pe la ureche: cum de am urcat asa de relaxata pana am trecut de primele 3 bucle? Nici nu mi-au transpirat mainile. Pe la jumatatea surplombei m-a mai vizitat un gand: hei... nu ma dor bratele si sunt in surplomba, si stau pe picioare. Ce se intampla?

Se intampla ca se pare ca m-am schimbat. Nu mai sunt cea pe care o stiam.

Tot azi am urcat pentru a doua oara un traseu in surplomba mare. Inca imi aduc aminte traseul albastru pe care am reusit sa il urc dupa 20 de incercari. Am urcat mansa de data asta. Un 6/6- rosu in care parca prizele te duc tot mai sus impotriva dorintei tale. Il urcam a doua oara. Nu ma asteptam sa ajung la ultima priza.

Daca cineva m-ar fi intrebat azi ce voi face la escalada i-as fi raspuns: o sa aleg un traseu si o sa il urc pana il invat. Ce s-a intamplat de fapt: am urcat cap coarda inainte de termen si am facut un traseu in surplomba inainte de termen. Imi place cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

joi, 1 decembrie 2011

Ce inseamna o relatie normala?

Oare cine stie defintia unei relatii normale? Ca orice IT’st am utilizat mult prea cunoscutul Google. Primul site: http://www.feminis.ro/forum/dragoste-si-sex/cuplu/ce-inseamna-o-relatie-normala-78260/. Si brusc am avut o groaza de definitii a unei relatii normale. Fiecare lista: fidelitate, respect, sustinere, iubire, prietenie, viata sexuala. Este chiar cineva care spune ca o relatie normala este plictisitoare. Eu nici asta nu stiu, pentru ca daca nu stiu ce este o relatie normala nu stiu daca am avut si deci nu stiu daca plictiseala a aparut din cauza normalitatii.

Of! Foarte greu! Foarte, foarte greu. Mergem mai departe la DEX. Poate el ma ajuta.

RELÁȚIE, relații, s. f. 1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora. ♦ (În logica matematică) Conexiune între doi sau mai mulți termeni (în mulțimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulțimi date). 2. (La pl.) Legătură între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. ◊ Relații de producție = raporturi economice care se stabilesc între oameni în procesul de producție a bunurilor materiale. Relații diplomatice = relații politice cu caracter de continuitate între state, stabilite prin agențiile diplomatice ale acestora. ♦ Legături de prietenie (cu oameni de seamă, influenți). 3. Expunere, informație; povestire, relatare. ◊ Loc. vb. A da relații = a informa, a referi, a relata. [Var.: (înv.) relațiúne s. f.] – Din fr. relation, lat. relatio, -onis, germ. Relation.


NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ◊ Plan normal = plan perpendicular pe tangenta dusă într-un punct al unei curbe. Linie normală (și substantivat, f.) = a) dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafață, în punctul de contact; b) dreaptă perpendiculară pe tangenta la o curbă, în plan sau în spațiu, în punctul de contact. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des.3. (Înv.; în sintagma) Școală normală (și substantivat, f.) = școală pedagogică. – Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.



Si cum alegerea imi revine voi traduce „relatie normala” astfel: Conexiune între doi sau mai mulți termeni (în mulțimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulțimi date) care este așa cum trebuie să fie, potrivita cu starea firească, obișnuita, fireasca, naturala.

Adica, zic eu mai departe, atunci cand sunt intr-o relatie normala trebuie sa fiu tot eu cea care, intr-un alt moment, nu este in acea relatie normala. Pentru ca mie, firesc si natural, imi vine sa fiu eu insami, si asta ar insemna ca si intr-o relatie normala sa continui sa fiu eu insami. Daca eu iubesc, sa continui sa iubesc si cand sunt cu cineva. Daca fotografiez, sa fotografiez si cand sunt cu cineva. Daca imi iubesc parintii, sa ii iubesc si cand sunt cu cineva. Daca ma respect pe mine, sa ma respect si cand sunt cu cineva. Daca imi place sa citesc, sa citesc si cand sunt cu cineva. Daca sunt vulnerabila, sa fiu vulnerabila si cand sunt cu cineva. Daca imi place sa gatesc, sa gatesc si cand sunt cu cineva. Daca imi place vinul, sa il impart cu acel cineva.

Ma uit in urma la relatiile ce au fost, cat imi aduc aminte din ele. Imi dau seama ca nu toti fostii mei parteneri au trait cu mine. Unii au trait cu altcineva pentru ca eu am renuntat sa fiu eu si am ales sa fiu cine vroiau ei sa fiu. Imi pare rau pentru ei pentru ca nu m-au cunoscut niciodata, dar mai rau imi pare pentru mine pentru timpul ce l-am pierdut nefiind eu.

Eu simt nevoia sa spun ceva. Eu simt acum. Sunt un bulgare de sentimente, ce se rostogoleste la vale si se mareste si se mareste, adunand in el din ce in ce mai multe sentimente. Unele mai intense, altele mai putin intense, unele care imi plac, altele care nu prea imi plac, unele le observ, altele nu imi este atat de la indemana sa le observ. Dar firesc si natural pentru mine acum este sa simt. Atat de simplu. Atat.

O sa vina un moment cand voi face si eu parte din multimea perechilor ordonate care au parte de o conexiune fireasca, normala, naturala. Cand? Probabil ca atunci cand atat mie cat si unei alte persoane ni se va parea normal sa simtim impreuna. Ce sa simtim? Diverse.

duminică, 13 noiembrie 2011

Traseul din suflet



Am terminat traseul mov. Primul traseu 6+. Dincolo de cifre, dincolo de o insiruire de prize menite sa te duca sus, dincolo de culoare un traseu ca sufletul meu. Urcandu-l mi-am dat seama cat mai am de urcat ca sa ajung sa spun ca imi cunosc sufletul, ca ii stiu fiecare pas.

Traseul porneste in stanga, apoi o ia usor in dreapta, doar ca sa se intoarca catre stanga. Exact ca sufletul care cauta ceva. Cauta ceva nedefinit. Si intai ii este frica, apoi simte ca e acasa, mai apoi iubeste.

Si cand imi era lumea mai draga si m-am odihnit un pic, ridic ochii catre urmatoarea priza si o vad in dreapta. Si inima imi spune ca iubesc iar eu sunt geloasa si trista in acelasi timp. Si toti imi spun ca e normal, ca toti simtim sentimente bune si mai altfel. Dar parca nu vreau sa fiu si eu la fel. Nu vreau sa sufar. Vreau sa abandonez. Dar tot sufletul imi spune: du-te mai sus, sapa mai adanc. Si ridic piciorul stang si prind marginea unei prize rotunde. Si ridic si dreptul si nu imi vine sa cred ca pot sa stau. Iar corpul, ca si sufletul, stie exact ce sa faca. Stiu exact cum sa stau pe zid desi nu mi-a zis nimeni. Dar mana stanga apuca o priza ce nu prea sta si ezit. Si ma imping cu piciorul catre urmatoarea priza. Si sta.

Extraordinar! Un sentiment de siguranta imi incalzeste sufletul ca atunci cand esti acasa. Dar eu inca nu sunt acasa. Mai am. Iar traseul pleaca iar in stanga. Si am mai fost acolo. Am incercat, am iubit, nu am fost iubita. De ce mi-as mai dori sa iubesc? Am mai intins sufletul la fel ca mana stanga si m-am lovit. Julitura de pe cot, vanataia din genunchi si inima ce se face mica de frica imi stau marturie. Dar eu stiu. Stiu foarte bine, iubirea imi incalzeste sufletul, e linistitoare. Si stiu atunci. Stiu ca o sa iubesc chiar de ar fi sa ma dau de fiecare data de perete, si o sa merg in sus si mai departe chiar de as adauga vanataie langa vanataie si julitura langa julitura. Si atunci vad. Nu mana stanga ci mana dreapta trebuie sa o intind catre o priza ce pare nesigura, rotunda, o priza ce imi suna ca o cadere sigura. Dar nu. O prind si ma tine. Ma sustine. Ca si cum m-ar fi asteptat o viata asa cum am asteptat-o si eu pe ea. Deci traseul nu era in stanga. Era in sus. Tot in sus. Pana la cadere. Si acum pare simplu.

Dar nu. Iar vine frica. Iar dorinta de a abandona. Iar senzatia ca esti in mai multa siguranta in coarda. Si in mod cert ca esti in mai multa siguranta pe sol, departe de trairi, departe de sentimente, departe de suisuri si coborasuri, departe de prize ce nu stau, departe de tristete si gelozie. Dar atunci placerea? Unde mai e placerea? Unde mai e iubirea? Unde mai e sentimentul acela extraordinar care te incalzeste in fata celui mai mare ger? Si da. Trebuie sa urc. Vreau sa urc. Si urc. Si iubesc. Si stiu ca pot sa cad oricand si pot sa ma ranesc. Si ce daca. Si duc dreapta, si iar dreapta si iar dreapta. Sunt sigura ca poate sa fie mai usor dar nu stiu cum. Sunt si eu la inceput. Ca un copil care abea incepe sa mearga incep si eu sa fac primii pasi stangaci. Dar gata. Am trecut de partea cealalta. Pot sa respir. S-a terminat.

Si ma las in coarda. Plutesc pana jos. Nimic nu mai conteaza. Acum stiu acest 6+. O sa il mai urc. O sa il cunosc mai bine. Pasii or sa fie mai usori a doua oara, si a treia oara.

Dar sufletul meu nu este 6+. Este un 10+ din mai multe lungimi de coarda. Dar nu ma voi lasa, chiar de voi cadea, chiar de ma voi rani, chiar de ma va durea. Voi simti, voi iubi, voi fi trista si geloasa, voi zambi si voi plange, voi fi fericita si linistita, calma si agitata. Asta voi face: voi descoperi pasii sufletului meu cu rabdare, si cu calm, si cu iubire.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Cand este important

Este joi. Inca o data ma indrept catre sala de escalada, asa cum fac in fiecare saptamana. Am planuri mari. Urmeaza sa urc traseul protocaliu azi mansa, ca marti sa il dau cap coarda. Am trimis mesaj catre Ovidiu inca de la pranz sa il intreb daca vine azi. Contez pe el sa ma fileze. Inca nu a raspuns. Dar daca nu a raspuns inseamna ca vine. Vestile proaste circula repede de obicei deci trebuie sa fie de bine.

Ma simt captiva in traficul de la Calea Floreasca, cale umbrita de accidente in ultimele zile de parca spitalul din capatul ei le-ar genera. Parca masinile se misca azi mai incet ca niciodata, parca nu vor sa se urneasca, parca ar vrea sa ma opreasca din a ajunge la sala.

Si in toata aceasta nemiscare bipaie telefonul. Un mesaj. Sper sa fie de bine. Il iau si citesc: „Cu regret trebuie sa te informez ca nu ajung azi”. O nu!!! Nu se poate asa ceva. Si eu ce fac. Las telefonul pe scaunul din dreapta si privesc inainte. Este cosmarul meu. Cum sa ma duc la sala fara cineva care sa ma fileze. Eu ce fac acum? Pot sa fac numai boulder. Dar eu nu vreau sa fac boulder. Vreau sa urc traseul protocaliu. Vreau sa ma antrenez.

Ajung la sala, parca mai repede decat de obicei. Mi se pare chiar ca am ajuns prea repede. Nu am avut timp sa ma gandesc. Nu am avut timp sa fac o strategie. Inca nu stiu ce fac? Imi lipseste complet controlul asupra urmatoarelor ore. Si ma simt infricosata si apasata de aceasta necunoastere. Ce o sa fie? Cum sa fac? Care sunt sansele? Exista oameni in sala pe care ii cunosc? Simt ca imi plesneste capul de atatea intrebari. Vreau sa se opreasca. Vreau sa fie liniste. Tipul de la intrare zambeste: Nu imi mai arata abonamentul stiu ca il ai. Dar il arat pentru ca marti nu platisem tot abonamentul si trebuia sa dau restul de bani si sa treaca pe abonament ca l-am platit.

Ma schimb incercand sa trag cat mai mult de timp. Simt ca nu vreau sa ma expun. Simt ca vreau sa fiu singura singura singura. Sa nu vad pe nimeni. Sa nu aud nimic. Dar nu se poate. Intru in sala si vad cativa oameni la escalada si restul la boulder. Asta este sigur ziua mea norocoasa. Eu nici nu am pe cine sa rog sa ma fileze. Sunt doar cativa.

Ma duc sa ma incalzesc. Capul imi este in sfarsit vid. Este in sfarsit liniste. Nu stiu ce o sa se intample dar este OK. Ma uit la ziduri. Sunt doua persoane ce urca, icnind tragand de propriul organism pana la epuizare.

Acolo vreau sa fiu si eu. Pe traseul portocaliu. Si imi dau seama ca daca vreau sa fac escalada si nu boulder primul pas este sa imi pun hamul. Si il pun. Tinand cont de faptul ca vreau sa urc pe traseul portocaliu inseamna ca acolo ttrebuie sa ma duc. Si ma asez sa ma uit la traseul portocaliu. Doi cataratori apar. Unul urca chiar pe portocaliu. Al doilea un traseul verde care se suprapune cu el. Imi dau seama ca l-am mai vazut pe primul pe la sala. Ma uit cum fileaza. Mi se pare in regula. Dupa ce au terminat imi fac curaj si intreb: Te superi daca te rog sa ma filezi si pe mine? Ma facusem mica si cred ca a observat. Era un pic nelamurit. Iar eu eram extrem de sigura ca o sa raspunda nu. Cred ca toata atitudinea mea striga asta. Dar el a raspuns: Sigur ca da.

Si am urcat portocaliul. Pana sus. La un moment dat, pe la 4 metri de sol un mic moment de frica. Imi e frica sa nu faca o greseala cel care ma fileaza, ca nu o sa ma tina, ca o sa ma scape. O simt acolo cu mine. Si ma decid sa urc cu ea. Sa o pastrez cu mine si sa urc. Sa nu ma lupt pentru ca luptele din aceasta seara au fost prea multe.

Urmeaza traseul mov. Nu acel traseu mov. Un mov 6-. Simplu. Ma fileaza Ion. De data asta il stiau sau cel putin stiu cum il cheama. Prea multe nu stiu despre el dar am mai vorbit cu el de cateva ori pe la sala. Tocmai se incalzea si s-a dat jos de pe perete in fata mea. M-a vazut. I-am povestit. Si mi-a zis: Lasa ca te filez eu. Hai ca ma duc sa iau hamul ca incalzirea mea poate sa mai astepte. Si urc si movul.

Mai vreau sa mai urc o data portocaliul. Dar e ocupat. La un moment dat trece un alt catarator prin fata mea. Ce faci? Bine. Stau. Vrei sa te filez? Sigur. Nu stiu cine este, nu stiu cum il cheama. L-am mai vazut la sala. Mi-a mai vorbit. Si asa urc si galbenul, un alt traseul 6-. Pe acesta l-am urcat data trecuta la incalzire crezand ca este „scara blocului” dar nu era. Fusese inlocuit. Acum l-am urcat nu mai multa rabdare.

In culmea fericirii, nu imi mai doresc decat sa mai urc o data portocaliul. Il vad pe Ion. Fila pe cineva in dreapta mea. Acum stiu. Stiu ca nu o sa fiu refuzata. Astept sa se elibereze portocaliul, intreb pe cei din jur daca se mai dau, si ma duc si il rog pe Ion sa ma fileze. Sunt sigura ca nu o sa ma refuze. Si nu ma refuza. Nu am reusesc sa urc pana sus. Dar nu conteaza. Am reusit sa trec de partea care imi creaza probleme si asta este important. Am reusit sa pastrez frica de refuz cu mine si cu toate acestea sa ii rog pe cei din jurul meu sa ma fileze si asta este important. Am reusit sa ma simt ca acasa si asta este cel mai important.

Plec spre casa zburand. Ma simt usoara. Drumul este liber. Tot orasul este numai al meu. Iubesc pana si vantul rece ce imi ingheata obrajii si incearca in zadar sa treaca prin geaca scurta de toamna. O fi ea scurta dar tine la van. Ma simt ca atunci cand eram copil si gaseam un cadou superb sub brad numai si numai pentru mine.

luni, 7 noiembrie 2011

O zi ca oricare

In fiecare zi ma uimesc singura. Ma uimeste ceea ce simt, felul in care simt, modul in care reactionez. E ciudat cand nu mai sunt in control, si suntdoar un observator cateodata discret altadata indiscret al propriilor reactii si trairi.

Azi ma intorceam de la Carturesti. Eram fericita. Gasisem exact ce cautam. Stateam linistita la semafor si admiram, pe partea cealalta a strazii, cativa copii ce se bateau cu bete si cu frunze. Si ma gadeam ca vreau sa fac si eu asta cat de curand: o bataie cu frunze de toamna uscate. Sau si mai bine: sa ma intind si sa zac intre ele in timp de soarele toamnei ma incalzeste incetisor incetisor, iar vantul ma acopera pana ce nu mai ramane nimic din mine. Masinile treceau una dupa alta, intrerupandu-mi si fragmentandu-mi imaginile si gandurile.

Un zgomot vag cunoscut ajunge la urechile mele. De undeva venea o ambulanta. Incerc sa imi dau seama de unde dar nu reusesc. Zgomotul pare sa ma inconjoare si ma simt oarecum coplesita. Si dintr-o data apare din stanga ambulanta cu luminile aprise, urland a jale parca. Si in urma ei o masina a carui numar de inmatriculare era ... BMW. Atat am retinut. Avea avariile puse si se tinea cat mai aproape de ambulanta, trecand pe rosu o data cu ea, de parca tot ce ii era drag era in acea ambulanta.

Si am fost trasportata cu cativa ani inainte, cand la fel ca acest barbat in masina cu ceva si BMW ma aflam si eu intr-o masina ce urmarea o ambulanta. In ambulanta era bunica mea. Un atac cerebral si atat a fost. Am urmarit si noi atunci, fratele meu la volan eu in dreapta, ambulanta. Am fost la un spital, apoi la altul. Am observat cum au mutat-o de pe un pat pe altul. M-am rugat sa ii fie usor. M-am rugat sa nu o doara. 10 zile mai tarziu a murit.

Si asa se intampla ca azi am plans. Am plans in mijlocul strazii. Am plans aducandu-mi aminte cat de neputincioasa m-am simtit atunci. Am plans pentru ca din cand in cand imi lipsesc discutiile cu bunica mea. Imi lipsesc discutiile despre barbati, despre casa, despre viata. Am plans pentru ca mi-am dat seama inca o data ca in fata mortii suntem singuri si goi. Am plans pentru ca eram trista.

Am traversat strada incet si nesigur, m-am suit in masina si am mai plans un pic imbratisand volanul. Am plans incetisor pana a trecut suvoiul de lacrimi.

Cat de multe pot sa simt, cum pot sa se schimbe toate de la bine la rau la bine din nou. Imi ador sufletul asta vulnerabil si mic cum este el, pentru ca asa mic cum pare intra in el o groaza, o groaza de sentimente. Sentimente ce se amesteca si se bat care mai de care sa ajunga in prim plan. Sa demonstreze ca exista, ca sunt ca pot.

Azi am plans. Maine cine stie ce o sa fie?

duminică, 2 octombrie 2011

Acasa

Imi aduc aminte cand eram mica si veneau unchiul, matusa si cei 2 veri ai mei (un var si o verisoara) de la Craiova la Bucuresti. Ii aducea tata de jos de la masina si, cand era inca in pragul usii, striga cat putea de tare:
- Nevastaaaa!!! Veni varul de la Craiova
- Ce ai Cornele de strigi asa? zicea mama.
- Lasa Anca, sa stie vecinii ce se intampla. Sa nu vina sa sune la usa noaptea.

Stand in garajul de la tara, acum in prag de toamna, poate 20 si ceva de ani mai tarziu, imi aduc aminte toate astea. Si in jurul meu se aude:

„Din cocos nu faci gaina,
Nici din curva gospodina”

Si uitandu-ma in jur imi dau seama ca ma gasesc exact unde imi doresc: alaturi de oameni dragi, la un pahar de vin, cantand cat pot de tare.

„Pai aseara am visat
C-am murit si-am mers in iad
Si-am vazut nevasta mea
Cum ara dracii cu ea”

Si mai ciocnim un pahar de vin, si mai tainuim putin si apoi iar

„Sa-mi spui cobzar batran ceva,
Sa-mi spui ce stii mai bine
Ca vin ti-oi da si bani ti-oi da
Si haina de pe mine”

Multumesc mamei mele pentru ca e mama mea, si multumesc tatalui meu pentru ca este tatal meu, si multumesc unchiului si matusii mele pentru ca sunt unchiul si matusa mea, si ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca m-a lasat in aceasta familie

„Fraunza verde lemn de prun
Spune spune mos batrane,
Spune caii cand se fura
Noaptea pe fulgeratura.
Cand e negura si ceata atuncea caii se-nhata”

Sunt acasa.

vineri, 9 septembrie 2011

Eu si cu mine

M-am facut mica pe canapea. Nu stiu cum altfel sa fiu doar cu mine. Sunt mica si astept sa apar. Si ma gandesc cu teama ca s-ar putea sa nu apar pana la urma la aceasta sueta. Inima mi se strange si incep sa respir mai greu. Nu. Nu e raceala sau alergia ce imi da tarcoale. E ceva ce vine din mine.

- Ce pot sa fac pentru tine?
- Vreau ardei copti, si vinete ca in Grecia, si cartofi prajiti.
- Dar asta pot sa iti fac oricand .
- Asa spui tot timpul. Si pe urma nu faci nimic. Pe urma ba te duci sa ii vezi pe ai tai, ba iesi cu prietenii, ba citesti, ba te uiti la filme. Si eu? Pe mine cui ma lasi? Pe mine nu ma iubesti.
- Ba da. Cum sa nu te iubesc. Te iubesc. Iar eu credeam ca iti plac toate astea. Ca si tu vrei.
- Imi plac, imi plac. Dar mai vreau sa mai stai si doar cu mine. Si tu stai cu mine de vorba doar 10 minute si atunci faci baie. Candva incepusesi sa fii mai atenta. Stiu ca am stat de cateva ori de vorba. Dar in ultima vreme deloc.
- Imi cer scuze. Am gresit.
- Da. Ai gresit. Tu tot timpul gresesti. Nici acum nu ai sta de vorba daca nu ar fi pentru workshopul ala.
- Da. E posibil. Dar tocmai de aceea ma duc la workshop ca sa invat sa ma apropii de tine. Nu vreau sa ma scuz in nici un fel, dar noi nu am fost tocmai apropiate in ultimul timp
- Da. Asa e.
- Da. Stiu.

Liniste. Pace. Calm. Aud masinile cum trec. Simt aerul cum imi paraseste plamanii. Incep sa devin constienta de durerea din degetele cu care strang pixul. Nu am mai scris demult asa mult cu pixul.

-Ti-ar placea sa facem asta?
- Ce?
- Sa scriem cu pixul?
- Ma oboseste aceasta cautare vesnica a ceva ce sa facem. Nu putem sa nu facem nimic? Nu putem doar sa stam?
- Dar...
- Vezi. Asta nu inteleg eu. De ce nu poti pur si simplu doar sa stai?
- Sa stau? Ce or sa spuna ceilalti?
- Ce conteaza ceilalti? Parca dicutam despre mine acum. Eu vreau sa stam. Sa stam si sa nu ne gandim la nimic.
- Mi-au amortit picioarele.
- Schimba-ti pozitia. Ai voie sa te misti. Poti sa faci ce vrei. Iti dau voie.
- Acum faci misto de mine.
- Nu. Sau poate da. Da. Nu stiu de ce am simtit nevoia sa fiu rautacioasa.
- Asta ma doare. Tocmai mi-am dat seama de ce imi e frica sa vorbesc cu tine.
- De ce?
- Daca descopar ca eu te iubesc pe tine si tu nu ma iubesti pe mine. De ce taci? Spune ceva.

E tacere. Simt ca imi vajaie capul. Iar transpir. Sa fie tot de la raceala? Sa fie de la alergie? Imi e frica. Simt ca inima imi batre sa sara din piept. De nu ar suna telefonul. De nu m-ar intrerupe nimeni. Ce fac? De ce imi e frica? Ce o fi in capul meu? Nu stiu. Inima nebuna te iubesc chiar de tu nu ma iubesti. Nu te-as schimba cu alta nici in 1000 de ani. Te iubesc! Ma auzi? Nu vei scapa nicicand de iubirea mea. Poti sa te faci din ce in ce mai mica si mai mica. Eu te iubesc si asa mica cum esti.
- Si eu te iubesc femeie. De asta bat. Nu de frica, ci de fericire. Si stiu ca ma iubesti. Ma iubesti de ceva timp dar ti-a fost frica sa imi spui. Am vazut. Am simtit. Nu inteleg de ce. Dar nu mai conteaza. Hai sa ne iubim. Hai sa stam asa ghemuiti.

Si m-am luat in brate, si am stat asa cu inima mea iubind-o si ea pe mine.

- Stiu ce vreau.
- Ce?
- Vreau as facem pozele pentru cele 2 tablouri.
- Pai hai.
- Nu acum.
- De ce nu acum?
- Acum vreau doar sa stam.
- Si daca ma intreaba cineva maine ce am facut azi ce le spun?
- Le spui ca ai stat.
- Or sa zica ca sunt nebuna.
- Tu ce crezi? Esti?
- Nu
- Atunci?
- Atunci stam.
- La 5 ne apucam de poze.
- Bine. Sa pun ceasul sa sune?
- Nu. O sa stim noi.
- Bine.
- Vreau sa facem si napolitana.
- Acum?
- Nu. Diseara la 10.
- Dar la 8 iesim in oras.
- Nu stam mult.
- Da. Nu o sa stam mult. Ne intoarcem pana la 10.

- Iar te-ai facut mica. Ce s-a intamplat?
- Daca nu o sa mai facem nimic?
- De ce sa nu facem?
- Pentru ca tot timpul facem planuri si pe urma le schimbi. Gasesti ceva sau pe cineva care trebuie ajutat.
- Nu o sa fie asa. Promit. Azi e ziua ta. Facem ce vrei tu, cand vrei tu.

- Il iubesc.
- Stiu. Si eu.
- Si el?
- Nu conteaza.
- Ai dreptate.

duminică, 24 iulie 2011

Un alt rasarit de soare

Soarele a rasarit din mare asa cum il stiam. Rosu si rotund, colorand valurile intr-o nuanta de mov. Un grup de pescarusi isi faceau curaj si se aruncau in razele lui din cand in cand. In urechi auzeam tunete.

Un pescarus in loc sa priveasca marea privea tarmul si nu zbura cu ceilalti. Am intors capul sa vad si eu. Un imens curcubeu imbratisa pamantul, ocrotind parca norii. Din cand in cand un fulger brazda cerul neindraznind sa depaseasca limita curcubeului.

Pana am ajuns la cort ploaia si-a intrat in drepturi. Se juca pe panza cortului indemnandu-ma la somn. Nu mai vedeam fulgerele dar auzeam tunetele.

Si atunci m-am gandit. Ce poate fi mai frumos decat sa dorm in cort pe ploaie, auzind picaturile si tunetele, simtind mirosul ei si scufundandu-ma usor, usor in vise. Poate doar sa dorm in cort pe ploaie in bratele unui barbat drag. Si cand tuna sa ma stranga mai tare si mai aproape de pieptul lui. Si sa dormim asa imbratisati. Si imbratisati sa ne trezim cand reapare soarele.

Dar acest este un vis ce il visez cand aud cum cade ploaia.

joi, 23 iunie 2011

Inima care bate

Mi-am dat seama ca am o inima. O inima care, pe langa faptul ca pompeaza sange fierbinte in trupul meu, simte. O inima care traieste. O inima care iubeste. Am o inima extraordinara. Sunt sigura ca multi au o astfel de inima. Dar acum vorbesc despre inima mea.

Vreau sa ii cer iertare inimii mele pentru ca am incercat sa o ignor o lunga perioada de timp. Am incercat sa o ignor atunci cand ii era frica, atunci cand se simtea mica, atunci cand era obosita, atunci cand era furioasa, atunci cand plangea. Am incercat mai ales sa o ignor atunci cand iubea. Si imi pare rau ca am reusit. Am fost foarte buna la o nu o asculta, la o lasa sa vorbeasca singura si la a imi asculta creerul. Si ea s-a facut mica, si mai mica iar vocea i s-a subtiat si devenit si ea mica. Aproape disparuse.

Dar a aparut un barbat, si un barbat intotdeauna atinge inima se spune. Si inima mea a inceput sa vorbeasca incet in surdina, stiind ca nu este ascultata. Iar eu parca parca auzeam ceva si nu stiam ce este. Si credeam ca e iubire. Dar inima nu mai vorbea cu mine. Iar el a plecat. Inima a inceput sa urle, sa tipe. Si am decis sa o ignor. Pentru ca parca ea imi provoca durere. Dar durerea era acolo fara ea. Si durerea o provocam eu pentru ca nu imi iubeam inima.

Acum iubesc. Acum iubesc un barbat. Am lasat inima sa vorbeasca si eu doar o ascult. Si simte. Doamne cat poate sa simta. Si cat poate sa traiasca. Si eu ma simt mai vie, si mai puternica ca niciodata. Nu stiu de ce mi-am pus inima la colt pe coji de nuci. Pentru ca mai si plange din cand in cand? Si ce daca. Asa este ea. Si poate veti spune lasa ca pleaca si asta si iar o vei trimite la colt. Nu voi face asta pentru ca si acum plange si iubeste. Si iubeste si plange si iubeste. Si este atat de bine sa simt. Si este atat de bine sa traiesc.

M-am indragostit de inima mea. Am decis sa o las sa imi vorbeasca si sa ma ghideze catre ce va fi. Acum imi zambeste si e fericita si linistita. Nu ii mai e frica ca o sa o ignor. Nu se mai ascunde. Iar vocea ii este iar puternica. Este vocea de care imi aduceam aminte.

marți, 24 mai 2011

O voce interioara tipa

O voce interioara tipa: „Nu poti!!!!! NU POTI!!!! Nu ai putut niciodata!!! Nu ai sa poti!!!! Nu vei reusi!!!!! Altii sunt mai buni !!!! Altii merita!!! Nu tu!!! Tu niciodata nu vei putea, nu esti in stare!!!! NU NU NU” Recunosc vocea asta. Este vocea pe care am auzit-o de mica. Este vocea mea care vrea sa demonstreze ca se astepta, ca nu a fost luata prin surprindere, ca este in control.

Este vocea care aparea ori de cate ori nu eram aleasa la frunza, sau eram ultima aleasa la vulturii si porumbeii, sau cand nu eram primita la fotbal pe motivul ca eram fata, sau cand era preferat altcineva sa rezolve o problema de matematica al carui raspuns eu il stiam. Ori de cate ori nu eram eu aleasa.

Si cumva mi-a intrat bine in cap ca nu sunt eu aleasa, si cumva am invatat ca nu sunt suficient de buna, si cumva m-am autoeducat sa nu mai plang. Si am ales sa ma desconsider. Era mai simplu asa. In felul asta totul parea sub un oarecare control. Nu sunt suficient de buna, e normal sa nu fiu eu THE ONE. Si am invatat sa aplic asta peste tot: acasa, la scoala, in relatii, la munca.

Dar cum sa reactionez cand muncesc pentru ceva de foarte mult timp, cand imi doresc ceva, cand eu simt ca merit, ca pot. Si cand mi se spune: Nu inca. Mai asteapta. Mai ai de asteptat. Cat sa mai astept? Nu stiu. O sa simti tu. Dar eu am impresia ca simt acum. Nu! Nu e inca momentul.
Tot ce pot sa ma gandesc este ca ceva am facut gresit.
Mai ales pentru ca nu sunt suficient de buna.
Undeva pe traseu m-am pierdut. Mai ales pentru ca nu sunt suficient de buna.
Mi-am pierdut drumul.
Si e si normal, pentru ca nu sunt suficient de buna.
Am ratat tinta.
Dar ma asteptam la asta pentru ca nu sunt suficient de buna.

Si ma intreb: oare drumul pe care am mers e gresit? Oare am facut prea multe ocolisuri? Nu o sa obosesc oare? Si totusi imi place sa ma catar. Ma simt bine pe zid si pe stanca. Sunt acolo. Si cumva ceva a intervenit intre mine si catarare. Ceva care spune: tu nu poti, nu ai sa poti. Not good enough. Si sunt tot eu.

Asta este pasul traseului meu. Cap coarda. L-am ratat. Dar cu aceasta ratare o noua rana a aparut din adancurile sufletului meu. O rana adanca, urata, si pe care o iubesc pentru ca ma face sa fiu eu. Si drumul e bun. Si simt ca sunt acolo unde trebuie. Si pot. Si chiar pot. Si multumesc M pentru ca mi-ai spus: Candva eu nu am crezut ca vei catara, si m-am inselat. De data asta te inseli tu. Vei catara cap coarda.

O sa mai incerc pasul mai incolo. Momentan tratez rana, si invat sa stau in surplomba.

vineri, 1 aprilie 2011

Vise

Ce vreau de la un barbat?

Sa ma iubeasca un pic mai mult decat il voi iubi eu pe el
Sa ii placa sa se plimbe
Sa ii placa sa danseze
Sa vrea sa evadeze din cand in cand din orasul nostru plin de zgomot si de praf catre nicaieri
Sa ii placa muzica
Sa ii placa sa viseze
Sa ii placa marea cu valurile, nisipul si scoicile ei
Sa ii placa muntele cu brazii, stanca si varfurile lui
Sa ii placa sa faca dragoste
Sa nu incerce sa ma schimbe dar sa accepte schimbarea
Sa ii placa sa deguste un vin bun

duminică, 13 martie 2011

Exist

De curand am facut o descoperire ciudata. De ce spun ciudata? Pentru ca am 30 de ani si teoretic, conform regulilor, ar fi trebuit sa stiu asta. Am descoperit, dupa 30 de ani de viata, ca eu exist. Da. Chiar exist. Undeva in adancurile mele eu exist. Si nu sunt cum credeam ca sunt. Nu sunt puternica, nu sunt sigura pe mine, nu ma consider cea mai tare din parcare nici macar cand parcarea este goala. Eu exist si pe deasupra am si o parere destul de proasta despre mine. Nu stiu de ce. Nici macar nu ma cunosc. Cum poti sa ai o parere proasta despre cineva pe care abea incepi sa il cunosti? Sa fie vorba despre prima impresie? Nu stiu.

Ce am aflat despre mine pana acum este ca simt. Si simt cu toata inima. Momentan nu am cele mai fericite sentimente. Dar sunt profunde. Simt o durere care pare sa ma sfasie, simt o frica ingrozitoare, si simt iubire. Un amalgam de sentimente. Cat de ciudat este sa simti ca iti este frica si sa nu stii de ce. Inca nu am invatat sa comunic cu mine. Inca nu stiu de ce imi e frica, de ce ma doare si de ce iubesc. Poate nu o sa aflu niciodata. Poate o sa aflu mai curand decat cred. Poate ar trebui sa am incredere in mine. Dar nu pot. Nu pot sa am incredere in cineva pe care nu il cunosc. Si mai este si femeie pe desupra. Cine are incredere in femei?

Si din cand in cand se simte atacata. Atunci se lanseaza in adevarate scheme de aparare. Ia problemele in mana si le rezolva transant, cu ironie si sarcasm. Doua arme pe care stie sa le foloseasca foarte bine. Asa a invatat sa se apere. Dar se apara impotriva unui inamic imaginar. Nu este nimeni care sa atace. Sunt o groaza cei ce vor sa se apropie si sunt primiti cu smoala fierbinte.

Si mai frumos este atunci cand este nesigura. Cand se desconsidera. Cand cauta sa controleze tot ce este in jur. Atunci ii sufoca pe cei ce sunt aproape. Incearca sa ii domine, sa ii acapareze, sa ii transforme in sclavi. Iar cand reuseste ii abandoneaza pentru ca nu are nevoie de sclavi. Nu doreste sa posede o alta fiinta. Vrea doar sa se stie in siguranta, sa se stie iubita, sa stie ca exista cineva caruia ii pasa. Dar ca sa se convinga intinde in calea oricui se apropie adevarate curse cu obstacole in fata carora incercarile printilor din basme palesc. Inca nu a reusit nimeni sa reziste. Multi au fost cei care au abandonat lupta. Au decis ca nu merita sa lupte fara sa stie pentru ce. Pentru ca nici nu s-a aratat vreodata. Macar printii din basme stiau ce este la capatul probelor.

Dar este o femeie extraordinara si vreau sa o cunosc. Este capabila de sentimente cum eu nu am simtit niciodata, de o sensibilitate iesita din comun, si de bunatate. Stiam candva pe cineva care era asa, dar acum negura amintirilor nu ma lasa sa mi-o amintesc per total. Dar sunt hotarata sa o cunosc pe aceasta femeie, care mi se pare atat de cunoscuta si totusi atat de necunoscuta in acelasi timp.

Am fost aseara la cumnata mea. Fratele meu era plecat din oras si m-am dus sa dorm la ei. Dar nu asta este tema povestirii mele. Vreau sa povestesc despre Catalina. Catalina este nepoata mea. Are 3 ani jumatate. La ora 9 si Ioana a pus-o sa isi stranga jucariile. Si le-a strans. Din cand in cand mai aducea cate o jucarie pe canapea. Si spunea: „Mami dar ma mai lasi sa ma joc cu Gaga da? Ma mai joc cu yoyo pe urma?”. Si Ioana zicea „Da. Dar acum hai strange jucariile.”. si mai aducea o jucarie si zicea: „Uite pe urma o sa ma joc si cu asta cu Gaga. Da mami?”. Si iar Ioana zicea da. Dupa ce a obosit de strans jucariile a ajutat-o si Ioana sa stranga. Apoi a facut baita. Apoi toate trei i-am facut baita Alexandrei. Prin toate 3 a se intelege Ioana. Eu si Catalina fiind prea mici. Iar Catalina se tot invartea pe langa noi „Mami dar am dus si cartea pe canapea. Sa imi citeasca Gaga”. Dar Ioana a zis: „Pai nu. De citit citim in camera. Ia cartea din sufragerie si du-o in camera”. Si nu a vrut. Si a tacut o perioada. Apoi din nou: „Dar mami sunt si jucariile acolo. De ce am lasat jucariile acolo? Nu ca sa ne jucam pe urma”. Si s-a terminat si baita. Si eu trebuia sa ii citesc. Asadar „Catalina, du-te ia cartea de pe canapea si du-te cu Gaga la tine in camera sa iti citeasca”. „Dar eu vreau in sufragerie”. „Dar Catalina nu se poate in sufragerie pentru ca trebuie sa o hranesc pe surioara”. Si a inceput sa planga. Si lacrimi de crocodil. Cum numai copii mici stiu sa planga. Cu sughituri si tot ce trebuie. Si cu greu s-a linistit. Si am incercat sa ii explic ca e tarziu si o sa citim povestea si apoi ne culcam. Si ea a zis ca a inteles. Dupa ce am inchis cartea m-a intrebat din nou „Dar de ce am lasat jucariile pe canapeaua din sufragerie?”. Iar eu nu am stiut ce sa raspund. Nu am stiut pentru ca intr-un fel si eu imi pun aceeasi intrebare legat de multe momente din viata mea, momente in care incerc sa controlez prin aceleasi tactici. Si inteleg foarte bine prin ce trece ea. Iar faptul ca o inteleg foarte bine spune multe despre copilul din interiorul meu. Un copil ce este la acelasi nivel. Care crede ca daca va repeta ceva o sa se intample. Care incearca diverse tactici pentru a vedea daca celor din jur le pasa de el. Care vrea cu orice pret sa se asigure de iubirea celor din jur. Si care se aspteapta sa nu o primeasca, fiind in acealsi timp extrem de socat cand acest lucru se intampla.

Dar Catalina a iesit din camera si a venit in sufragerie. Si a luat jucariile si s-a jucat un pic cu ele. Si a rugat-o pe Ioana sa o gadileasca. Si Ioana a gadilit-o. Si apoi a plecat la culcare 5 minute mai tarziu. Atat a fost suficient pentru ca ea sa simta ca e iubita.

Eu cand o sa reusesc sa ies din camera? Cand o sa incetez sa plang fara sa fac nimic? Cand o sa incetez sa joc jocuri si cand o sa spun direct ce doresc? Cand o sa stiu ce doresc?
Nu stiu. In curand.

luni, 28 februarie 2011

Amintiri

Azi mi-am adus aminte de liceu. Am plecat spre Brasov cu trenul si am luat 282. Cand a oprit in fata Primariei m-a apucat nostalgia. Acolo am coborat 4 ani de zile. Ce frumos arata primaria atunci. Intre timp i-au dat foc si au inceput sa o repare. Apoi au urcat si controlorii. Si cu ei ma intalneam in fiecare zi tot pe linia lui 282. Unele lucruri nu se schimba niciodata. De data asta m-au controlat. Pe vremuri nu ma controlau decat daca nu aveam bilet.

Mersul cu trenul spre munte a adaugat la sacosa cu amintiri. Mi-am dat seama ca imi e dor de acele clipe cand eram toti tineri si plecam cu personalul, jucam fazan pe orase si Maran avea tot timpul norocul sa oprim in vreo halta a carui nume incepea exact cu litera ce ii trebuia lui. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca stia toti Puchenii. Si noi pierdeam. Nu aveam bani pe vremea aia dar eram fericiti, liberi, fara griji, fara copii unii dintre noi.

Acum sunt singura intr-un tren ce a evoluat de la personal la accelerat. Crucea nu se vede. S-a ascuns in nori. Nici ea nu ma vrea. Varfurile brazilor sunt pline de zapada si totul este alb in jurul trenului. Muntii au albit peste noapte. Dar mie iarna asta nu imi mai place. Vreau sa vina primavara, sa fie cald si sa vad varful muntilor.
Ah! Tunelurile dinainte de Brasov. Abea asteptam intunericul plin de necunoscut cand eram mai mica. Si azi mi s-a parut ca al doilea tunel nu se mai termina.

Pacat ca la Predeal s-a urcat un iz greoi, innecacios. Un miros de fum parca, dar un fum greu ce se agata in gat si il simti acolo. Si ai vrea sa dispara. Si cand ai impresia ca dispare il simti din nou mai puternic. Si parca simti si carnatii si slana si ceapa in el. Simti truda omului ce il poarta, simti vantul ce a fost folosit pentru a curata hainele in ultimele saptamani sau luni, simti nepasarea lui, simti mirosul de copil mic ce a mancat si regurgitat si a eliminat mancarea dar nu a fost schimbat o zi intreaga. Si simti cum mirosul iti intra prin pori, si cum si tu mirosi la fel.

Si mi-as dori sa ma ridic sa plec. Dar unde sa ma duc? Mai sunt 25 de minute si vine Brasovul. Din pacate nu mai pot sa citesc acum. Nu Celine. Nu daca tin la stomacul meu.

Si am ajuns in Brasov, si apoi la Casa Armatei. Brasovul nu imi starneste amintiri. Mai curand imi starneste curiozitatea. Am mai fost in Brasov. Dar pe fuga. Acum am timp sa ma pierd pe stradutele inguste, sa urc pana sub Tampa, sa studiez in liniste casele solide de pe marginea drumului. Brusc o muzica puternica house isi face loc printre cladiri dinspre ceea ce pare sa fie un patinoar. Si cotesc inspre liniste. Din cand in cand simt nevoia de liniste si singuratate. Este o nevoie pe care reusesc cumva destul de usor sa mi-o satisfac. Sa fie oare prea usor?

Duminica am fost in Poiana Brasov, o statiune care este tare departe de sufletul meu. Si acum era la fel de mohorata si innorata si murdara cum mi-o aduceam aminte. Si parca nu este nici un munte pe langa. Dar am luat telecabina pana pe Postavarul. Iar sus o mare de nori se asternea la picioarele noastre si din cand in cand un varf de munte se ridica. Si erau Bucegii pe care nu i-am mai urcat de o groaza de timp, si era Piatra Craiului ce m-a lasat sa o strabat noaptea, si era Ciucasul ce m-a primit anul trecut, si era Fagarasul unde nu am fost niciodata. Toti isi scoteau coltii albi din marea pufoasa. Si am vazut si crucea.

duminică, 20 februarie 2011

Prietenii si iubirea

Sa spunem ca ai cativa prieteni vechi de ani de zile. Si brusc ai intalnit pe cineva si te-ai indragostit. Si ai impresia ca poti sa faci orice si ca iubirea chiar exista desi renutasesi sa mai crezi in ea. Dar prietenii, oameni referitor la care poti linistit sa spui „ma cunosc de o viata”, sunt de o alta parere. Lor nu li se pare ca va potriviti, lor li se pare ca el nu se poarta cu tine asa cum meriti, lor li se pare ca poti sa gasesti pe cineva mult mai bun. Si sa presupunem ca ai adunat ceva rugina in ceea ce priveste relatiile, ca nu mai stii cum ar trebui sa fie, ca nu iti mai aduci aminte cum era.

Ce faci? Te indrepti catre relatia pe care ei o vad pentru tine? Catre acel cineva pe care ei il vad ca fiind perfect pentru tine? Sau faci ceva inedit: iti asculti instinctul si inima, si alegi sa iubesti? Decizi intr-un fel ca te cunosti mai bin decat te cunosc prietenii tai? Ca poate poti sa faci alegeri si pe cont propriu fara sa ceri voie cuiva? Ca ai vrea macar sa fii sigur orice ar fi ca ai facut ceea ce ai vrut si nu ceea ce vroiau altii?

Si daca ceva merge rau? Daca se dovedeste ca tot ce ti-au zis prietenii este adevarat? Daca suferi din nou exact asa cum prevesteau ei? Daca se dovedeste ca au avut dreptate? Daca se dovedeste ca ei il cunosteau pe el mai bine chiar daca nu il cunoscusera vreodata? Sau poate te cunoasteau pe tine mai bine decat te cunosteai tu? Daca ajung sa iti spuna „ti-am zis eu” sau si mai rau „daca nu ti-as fi spus”? Atunci ce faci?

In sfarsit o intrebare la care stiu raspunsul. Atunci te bucuri pur si simplu ca ai trait ceva frumos si scurt, ca ai facut ceea ce ai vrut, ca ai reusit sa simti din nou, ca ai putut sa iti deschizi din nou sufletul. Si le spui prietenilor tai ca tu ai nevoie de ei sa iti fie aproape si la bine si la rau, si ca nu exista probe de genul: castigi 100 de puncte daca ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu. Ca ai decis demult ca ei iti sunt prieteni, poate si atunci in ciuda cuiva care a spus ca nu o sa functioneze. Le spui ca atunci cand alegi ca totul va merge rau de obicei este mai mare probabilitatea sa ai dreptate. Si le mai spui ca ti-ai dori ca din cand in cand macar sa se insele, sa nu aiba dreptate, si totul chiar sa fie simplu si lipsit de durere.