De curand am facut o descoperire ciudata. De ce spun ciudata? Pentru ca am 30 de ani si teoretic, conform regulilor, ar fi trebuit sa stiu asta. Am descoperit, dupa 30 de ani de viata, ca eu exist. Da. Chiar exist. Undeva in adancurile mele eu exist. Si nu sunt cum credeam ca sunt. Nu sunt puternica, nu sunt sigura pe mine, nu ma consider cea mai tare din parcare nici macar cand parcarea este goala. Eu exist si pe deasupra am si o parere destul de proasta despre mine. Nu stiu de ce. Nici macar nu ma cunosc. Cum poti sa ai o parere proasta despre cineva pe care abea incepi sa il cunosti? Sa fie vorba despre prima impresie? Nu stiu.
Ce am aflat despre mine pana acum este ca simt. Si simt cu toata inima. Momentan nu am cele mai fericite sentimente. Dar sunt profunde. Simt o durere care pare sa ma sfasie, simt o frica ingrozitoare, si simt iubire. Un amalgam de sentimente. Cat de ciudat este sa simti ca iti este frica si sa nu stii de ce. Inca nu am invatat sa comunic cu mine. Inca nu stiu de ce imi e frica, de ce ma doare si de ce iubesc. Poate nu o sa aflu niciodata. Poate o sa aflu mai curand decat cred. Poate ar trebui sa am incredere in mine. Dar nu pot. Nu pot sa am incredere in cineva pe care nu il cunosc. Si mai este si femeie pe desupra. Cine are incredere in femei?
Si din cand in cand se simte atacata. Atunci se lanseaza in adevarate scheme de aparare. Ia problemele in mana si le rezolva transant, cu ironie si sarcasm. Doua arme pe care stie sa le foloseasca foarte bine. Asa a invatat sa se apere. Dar se apara impotriva unui inamic imaginar. Nu este nimeni care sa atace. Sunt o groaza cei ce vor sa se apropie si sunt primiti cu smoala fierbinte.
Si mai frumos este atunci cand este nesigura. Cand se desconsidera. Cand cauta sa controleze tot ce este in jur. Atunci ii sufoca pe cei ce sunt aproape. Incearca sa ii domine, sa ii acapareze, sa ii transforme in sclavi. Iar cand reuseste ii abandoneaza pentru ca nu are nevoie de sclavi. Nu doreste sa posede o alta fiinta. Vrea doar sa se stie in siguranta, sa se stie iubita, sa stie ca exista cineva caruia ii pasa. Dar ca sa se convinga intinde in calea oricui se apropie adevarate curse cu obstacole in fata carora incercarile printilor din basme palesc. Inca nu a reusit nimeni sa reziste. Multi au fost cei care au abandonat lupta. Au decis ca nu merita sa lupte fara sa stie pentru ce. Pentru ca nici nu s-a aratat vreodata. Macar printii din basme stiau ce este la capatul probelor.
Dar este o femeie extraordinara si vreau sa o cunosc. Este capabila de sentimente cum eu nu am simtit niciodata, de o sensibilitate iesita din comun, si de bunatate. Stiam candva pe cineva care era asa, dar acum negura amintirilor nu ma lasa sa mi-o amintesc per total. Dar sunt hotarata sa o cunosc pe aceasta femeie, care mi se pare atat de cunoscuta si totusi atat de necunoscuta in acelasi timp.
Am fost aseara la cumnata mea. Fratele meu era plecat din oras si m-am dus sa dorm la ei. Dar nu asta este tema povestirii mele. Vreau sa povestesc despre Catalina. Catalina este nepoata mea. Are 3 ani jumatate. La ora 9 si Ioana a pus-o sa isi stranga jucariile. Si le-a strans. Din cand in cand mai aducea cate o jucarie pe canapea. Si spunea: „Mami dar ma mai lasi sa ma joc cu Gaga da? Ma mai joc cu yoyo pe urma?”. Si Ioana zicea „Da. Dar acum hai strange jucariile.”. si mai aducea o jucarie si zicea: „Uite pe urma o sa ma joc si cu asta cu Gaga. Da mami?”. Si iar Ioana zicea da. Dupa ce a obosit de strans jucariile a ajutat-o si Ioana sa stranga. Apoi a facut baita. Apoi toate trei i-am facut baita Alexandrei. Prin toate 3 a se intelege Ioana. Eu si Catalina fiind prea mici. Iar Catalina se tot invartea pe langa noi „Mami dar am dus si cartea pe canapea. Sa imi citeasca Gaga”. Dar Ioana a zis: „Pai nu. De citit citim in camera. Ia cartea din sufragerie si du-o in camera”. Si nu a vrut. Si a tacut o perioada. Apoi din nou: „Dar mami sunt si jucariile acolo. De ce am lasat jucariile acolo? Nu ca sa ne jucam pe urma”. Si s-a terminat si baita. Si eu trebuia sa ii citesc. Asadar „Catalina, du-te ia cartea de pe canapea si du-te cu Gaga la tine in camera sa iti citeasca”. „Dar eu vreau in sufragerie”. „Dar Catalina nu se poate in sufragerie pentru ca trebuie sa o hranesc pe surioara”. Si a inceput sa planga. Si lacrimi de crocodil. Cum numai copii mici stiu sa planga. Cu sughituri si tot ce trebuie. Si cu greu s-a linistit. Si am incercat sa ii explic ca e tarziu si o sa citim povestea si apoi ne culcam. Si ea a zis ca a inteles. Dupa ce am inchis cartea m-a intrebat din nou „Dar de ce am lasat jucariile pe canapeaua din sufragerie?”. Iar eu nu am stiut ce sa raspund. Nu am stiut pentru ca intr-un fel si eu imi pun aceeasi intrebare legat de multe momente din viata mea, momente in care incerc sa controlez prin aceleasi tactici. Si inteleg foarte bine prin ce trece ea. Iar faptul ca o inteleg foarte bine spune multe despre copilul din interiorul meu. Un copil ce este la acelasi nivel. Care crede ca daca va repeta ceva o sa se intample. Care incearca diverse tactici pentru a vedea daca celor din jur le pasa de el. Care vrea cu orice pret sa se asigure de iubirea celor din jur. Si care se aspteapta sa nu o primeasca, fiind in acealsi timp extrem de socat cand acest lucru se intampla.
Dar Catalina a iesit din camera si a venit in sufragerie. Si a luat jucariile si s-a jucat un pic cu ele. Si a rugat-o pe Ioana sa o gadileasca. Si Ioana a gadilit-o. Si apoi a plecat la culcare 5 minute mai tarziu. Atat a fost suficient pentru ca ea sa simta ca e iubita.
Eu cand o sa reusesc sa ies din camera? Cand o sa incetez sa plang fara sa fac nimic? Cand o sa incetez sa joc jocuri si cand o sa spun direct ce doresc? Cand o sa stiu ce doresc?
Nu stiu. In curand.
