O voce interioara tipa

O voce interioara tipa: „Nu poti!!!!! NU POTI!!!! Nu ai putut niciodata!!! Nu ai sa poti!!!! Nu vei reusi!!!!! Altii sunt mai buni !!!! Altii merita!!! Nu tu!!! Tu niciodata nu vei putea, nu esti in stare!!!! NU NU NU” Recunosc vocea asta. Este vocea pe care am auzit-o de mica. Este vocea mea care vrea sa demonstreze ca se astepta, ca nu a fost luata prin surprindere, ca este in control.

Este vocea care aparea ori de cate ori nu eram aleasa la frunza, sau eram ultima aleasa la vulturii si porumbeii, sau cand nu eram primita la fotbal pe motivul ca eram fata, sau cand era preferat altcineva sa rezolve o problema de matematica al carui raspuns eu il stiam. Ori de cate ori nu eram eu aleasa.

Si cumva mi-a intrat bine in cap ca nu sunt eu aleasa, si cumva am invatat ca nu sunt suficient de buna, si cumva m-am autoeducat sa nu mai plang. Si am ales sa ma desconsider. Era mai simplu asa. In felul asta totul parea sub un oarecare control. Nu sunt suficient de buna, e normal sa nu fiu eu THE ONE. Si am invatat sa aplic asta peste tot: acasa, la scoala, in relatii, la munca.

Dar cum sa reactionez cand muncesc pentru ceva de foarte mult timp, cand imi doresc ceva, cand eu simt ca merit, ca pot. Si cand mi se spune: Nu inca. Mai asteapta. Mai ai de asteptat. Cat sa mai astept? Nu stiu. O sa simti tu. Dar eu am impresia ca simt acum. Nu! Nu e inca momentul.
Tot ce pot sa ma gandesc este ca ceva am facut gresit.
Mai ales pentru ca nu sunt suficient de buna.
Undeva pe traseu m-am pierdut. Mai ales pentru ca nu sunt suficient de buna.
Mi-am pierdut drumul.
Si e si normal, pentru ca nu sunt suficient de buna.
Am ratat tinta.
Dar ma asteptam la asta pentru ca nu sunt suficient de buna.

Si ma intreb: oare drumul pe care am mers e gresit? Oare am facut prea multe ocolisuri? Nu o sa obosesc oare? Si totusi imi place sa ma catar. Ma simt bine pe zid si pe stanca. Sunt acolo. Si cumva ceva a intervenit intre mine si catarare. Ceva care spune: tu nu poti, nu ai sa poti. Not good enough. Si sunt tot eu.

Asta este pasul traseului meu. Cap coarda. L-am ratat. Dar cu aceasta ratare o noua rana a aparut din adancurile sufletului meu. O rana adanca, urata, si pe care o iubesc pentru ca ma face sa fiu eu. Si drumul e bun. Si simt ca sunt acolo unde trebuie. Si pot. Si chiar pot. Si multumesc M pentru ca mi-ai spus: Candva eu nu am crezut ca vei catara, si m-am inselat. De data asta te inseli tu. Vei catara cap coarda.

O sa mai incerc pasul mai incolo. Momentan tratez rana, si invat sa stau in surplomba.