Traseul din suflet

Am terminat traseul mov. Primul traseu 6+. Dincolo de cifre, dincolo de o insiruire de prize menite sa te duca sus, dincolo de culoare un traseu ca sufletul meu. Urcandu-l mi-am dat seama cat mai am de urcat ca sa ajung sa spun ca imi cunosc sufletul, ca ii stiu fiecare pas.

Traseul porneste in stanga, apoi o ia usor in dreapta, doar ca sa se intoarca catre stanga. Exact ca sufletul care cauta ceva. Cauta ceva nedefinit. Si intai ii este frica, apoi simte ca e acasa, mai apoi iubeste.

Si cand imi era lumea mai draga si m-am odihnit un pic, ridic ochii catre urmatoarea priza si o vad in dreapta. Si inima imi spune ca iubesc iar eu sunt geloasa si trista in acelasi timp. Si toti imi spun ca e normal, ca toti simtim sentimente bune si mai altfel. Dar parca nu vreau sa fiu si eu la fel. Nu vreau sa sufar. Vreau sa abandonez. Dar tot sufletul imi spune: du-te mai sus, sapa mai adanc. Si ridic piciorul stang si prind marginea unei prize rotunde. Si ridic si dreptul si nu imi vine sa cred ca pot sa stau. Iar corpul, ca si sufletul, stie exact ce sa faca. Stiu exact cum sa stau pe zid desi nu mi-a zis nimeni. Dar mana stanga apuca o priza ce nu prea sta si ezit. Si ma imping cu piciorul catre urmatoarea priza. Si sta.

Extraordinar! Un sentiment de siguranta imi incalzeste sufletul ca atunci cand esti acasa. Dar eu inca nu sunt acasa. Mai am. Iar traseul pleaca iar in stanga. Si am mai fost acolo. Am incercat, am iubit, nu am fost iubita. De ce mi-as mai dori sa iubesc? Am mai intins sufletul la fel ca mana stanga si m-am lovit. Julitura de pe cot, vanataia din genunchi si inima ce se face mica de frica imi stau marturie. Dar eu stiu. Stiu foarte bine, iubirea imi incalzeste sufletul, e linistitoare. Si stiu atunci. Stiu ca o sa iubesc chiar de ar fi sa ma dau de fiecare data de perete, si o sa merg in sus si mai departe chiar de as adauga vanataie langa vanataie si julitura langa julitura. Si atunci vad. Nu mana stanga ci mana dreapta trebuie sa o intind catre o priza ce pare nesigura, rotunda, o priza ce imi suna ca o cadere sigura. Dar nu. O prind si ma tine. Ma sustine. Ca si cum m-ar fi asteptat o viata asa cum am asteptat-o si eu pe ea. Deci traseul nu era in stanga. Era in sus. Tot in sus. Pana la cadere. Si acum pare simplu.

Dar nu. Iar vine frica. Iar dorinta de a abandona. Iar senzatia ca esti in mai multa siguranta in coarda. Si in mod cert ca esti in mai multa siguranta pe sol, departe de trairi, departe de sentimente, departe de suisuri si coborasuri, departe de prize ce nu stau, departe de tristete si gelozie. Dar atunci placerea? Unde mai e placerea? Unde mai e iubirea? Unde mai e sentimentul acela extraordinar care te incalzeste in fata celui mai mare ger? Si da. Trebuie sa urc. Vreau sa urc. Si urc. Si iubesc. Si stiu ca pot sa cad oricand si pot sa ma ranesc. Si ce daca. Si duc dreapta, si iar dreapta si iar dreapta. Sunt sigura ca poate sa fie mai usor dar nu stiu cum. Sunt si eu la inceput. Ca un copil care abea incepe sa mearga incep si eu sa fac primii pasi stangaci. Dar gata. Am trecut de partea cealalta. Pot sa respir. S-a terminat.

Si ma las in coarda. Plutesc pana jos. Nimic nu mai conteaza. Acum stiu acest 6+. O sa il mai urc. O sa il cunosc mai bine. Pasii or sa fie mai usori a doua oara, si a treia oara.

Dar sufletul meu nu este 6+. Este un 10+ din mai multe lungimi de coarda. Dar nu ma voi lasa, chiar de voi cadea, chiar de ma voi rani, chiar de ma va durea. Voi simti, voi iubi, voi fi trista si geloasa, voi zambi si voi plange, voi fi fericita si linistita, calma si agitata. Asta voi face: voi descoperi pasii sufletului meu cu rabdare, si cu calm, si cu iubire.

Cand este important

Este joi. Inca o data ma indrept catre sala de escalada, asa cum fac in fiecare saptamana. Am planuri mari. Urmeaza sa urc traseul protocaliu azi mansa, ca marti sa il dau cap coarda. Am trimis mesaj catre Ovidiu inca de la pranz sa il intreb daca vine azi. Contez pe el sa ma fileze. Inca nu a raspuns. Dar daca nu a raspuns inseamna ca vine. Vestile proaste circula repede de obicei deci trebuie sa fie de bine.

Ma simt captiva in traficul de la Calea Floreasca, cale umbrita de accidente in ultimele zile de parca spitalul din capatul ei le-ar genera. Parca masinile se misca azi mai incet ca niciodata, parca nu vor sa se urneasca, parca ar vrea sa ma opreasca din a ajunge la sala.

Si in toata aceasta nemiscare bipaie telefonul. Un mesaj. Sper sa fie de bine. Il iau si citesc: „Cu regret trebuie sa te informez ca nu ajung azi”. O nu!!! Nu se poate asa ceva. Si eu ce fac. Las telefonul pe scaunul din dreapta si privesc inainte. Este cosmarul meu. Cum sa ma duc la sala fara cineva care sa ma fileze. Eu ce fac acum? Pot sa fac numai boulder. Dar eu nu vreau sa fac boulder. Vreau sa urc traseul protocaliu. Vreau sa ma antrenez.

Ajung la sala, parca mai repede decat de obicei. Mi se pare chiar ca am ajuns prea repede. Nu am avut timp sa ma gandesc. Nu am avut timp sa fac o strategie. Inca nu stiu ce fac? Imi lipseste complet controlul asupra urmatoarelor ore. Si ma simt infricosata si apasata de aceasta necunoastere. Ce o sa fie? Cum sa fac? Care sunt sansele? Exista oameni in sala pe care ii cunosc? Simt ca imi plesneste capul de atatea intrebari. Vreau sa se opreasca. Vreau sa fie liniste. Tipul de la intrare zambeste: Nu imi mai arata abonamentul stiu ca il ai. Dar il arat pentru ca marti nu platisem tot abonamentul si trebuia sa dau restul de bani si sa treaca pe abonament ca l-am platit.

Ma schimb incercand sa trag cat mai mult de timp. Simt ca nu vreau sa ma expun. Simt ca vreau sa fiu singura singura singura. Sa nu vad pe nimeni. Sa nu aud nimic. Dar nu se poate. Intru in sala si vad cativa oameni la escalada si restul la boulder. Asta este sigur ziua mea norocoasa. Eu nici nu am pe cine sa rog sa ma fileze. Sunt doar cativa.

Ma duc sa ma incalzesc. Capul imi este in sfarsit vid. Este in sfarsit liniste. Nu stiu ce o sa se intample dar este OK. Ma uit la ziduri. Sunt doua persoane ce urca, icnind tragand de propriul organism pana la epuizare.

Acolo vreau sa fiu si eu. Pe traseul portocaliu. Si imi dau seama ca daca vreau sa fac escalada si nu boulder primul pas este sa imi pun hamul. Si il pun. Tinand cont de faptul ca vreau sa urc pe traseul portocaliu inseamna ca acolo ttrebuie sa ma duc. Si ma asez sa ma uit la traseul portocaliu. Doi cataratori apar. Unul urca chiar pe portocaliu. Al doilea un traseul verde care se suprapune cu el. Imi dau seama ca l-am mai vazut pe primul pe la sala. Ma uit cum fileaza. Mi se pare in regula. Dupa ce au terminat imi fac curaj si intreb: Te superi daca te rog sa ma filezi si pe mine? Ma facusem mica si cred ca a observat. Era un pic nelamurit. Iar eu eram extrem de sigura ca o sa raspunda nu. Cred ca toata atitudinea mea striga asta. Dar el a raspuns: Sigur ca da.

Si am urcat portocaliul. Pana sus. La un moment dat, pe la 4 metri de sol un mic moment de frica. Imi e frica sa nu faca o greseala cel care ma fileaza, ca nu o sa ma tina, ca o sa ma scape. O simt acolo cu mine. Si ma decid sa urc cu ea. Sa o pastrez cu mine si sa urc. Sa nu ma lupt pentru ca luptele din aceasta seara au fost prea multe.

Urmeaza traseul mov. Nu acel traseu mov. Un mov 6-. Simplu. Ma fileaza Ion. De data asta il stiau sau cel putin stiu cum il cheama. Prea multe nu stiu despre el dar am mai vorbit cu el de cateva ori pe la sala. Tocmai se incalzea si s-a dat jos de pe perete in fata mea. M-a vazut. I-am povestit. Si mi-a zis: Lasa ca te filez eu. Hai ca ma duc sa iau hamul ca incalzirea mea poate sa mai astepte. Si urc si movul.

Mai vreau sa mai urc o data portocaliul. Dar e ocupat. La un moment dat trece un alt catarator prin fata mea. Ce faci? Bine. Stau. Vrei sa te filez? Sigur. Nu stiu cine este, nu stiu cum il cheama. L-am mai vazut la sala. Mi-a mai vorbit. Si asa urc si galbenul, un alt traseul 6-. Pe acesta l-am urcat data trecuta la incalzire crezand ca este „scara blocului” dar nu era. Fusese inlocuit. Acum l-am urcat nu mai multa rabdare.

In culmea fericirii, nu imi mai doresc decat sa mai urc o data portocaliul. Il vad pe Ion. Fila pe cineva in dreapta mea. Acum stiu. Stiu ca nu o sa fiu refuzata. Astept sa se elibereze portocaliul, intreb pe cei din jur daca se mai dau, si ma duc si il rog pe Ion sa ma fileze. Sunt sigura ca nu o sa ma refuze. Si nu ma refuza. Nu am reusesc sa urc pana sus. Dar nu conteaza. Am reusit sa trec de partea care imi creaza probleme si asta este important. Am reusit sa pastrez frica de refuz cu mine si cu toate acestea sa ii rog pe cei din jurul meu sa ma fileze si asta este important. Am reusit sa ma simt ca acasa si asta este cel mai important.

Plec spre casa zburand. Ma simt usoara. Drumul este liber. Tot orasul este numai al meu. Iubesc pana si vantul rece ce imi ingheata obrajii si incearca in zadar sa treaca prin geaca scurta de toamna. O fi ea scurta dar tine la van. Ma simt ca atunci cand eram copil si gaseam un cadou superb sub brad numai si numai pentru mine.

O zi ca oricare

In fiecare zi ma uimesc singura. Ma uimeste ceea ce simt, felul in care simt, modul in care reactionez. E ciudat cand nu mai sunt in control, si suntdoar un observator cateodata discret altadata indiscret al propriilor reactii si trairi.

Azi ma intorceam de la Carturesti. Eram fericita. Gasisem exact ce cautam. Stateam linistita la semafor si admiram, pe partea cealalta a strazii, cativa copii ce se bateau cu bete si cu frunze. Si ma gadeam ca vreau sa fac si eu asta cat de curand: o bataie cu frunze de toamna uscate. Sau si mai bine: sa ma intind si sa zac intre ele in timp de soarele toamnei ma incalzeste incetisor incetisor, iar vantul ma acopera pana ce nu mai ramane nimic din mine. Masinile treceau una dupa alta, intrerupandu-mi si fragmentandu-mi imaginile si gandurile.

Un zgomot vag cunoscut ajunge la urechile mele. De undeva venea o ambulanta. Incerc sa imi dau seama de unde dar nu reusesc. Zgomotul pare sa ma inconjoare si ma simt oarecum coplesita. Si dintr-o data apare din stanga ambulanta cu luminile aprise, urland a jale parca. Si in urma ei o masina a carui numar de inmatriculare era ... BMW. Atat am retinut. Avea avariile puse si se tinea cat mai aproape de ambulanta, trecand pe rosu o data cu ea, de parca tot ce ii era drag era in acea ambulanta.

Si am fost trasportata cu cativa ani inainte, cand la fel ca acest barbat in masina cu ceva si BMW ma aflam si eu intr-o masina ce urmarea o ambulanta. In ambulanta era bunica mea. Un atac cerebral si atat a fost. Am urmarit si noi atunci, fratele meu la volan eu in dreapta, ambulanta. Am fost la un spital, apoi la altul. Am observat cum au mutat-o de pe un pat pe altul. M-am rugat sa ii fie usor. M-am rugat sa nu o doara. 10 zile mai tarziu a murit.

Si asa se intampla ca azi am plans. Am plans in mijlocul strazii. Am plans aducandu-mi aminte cat de neputincioasa m-am simtit atunci. Am plans pentru ca din cand in cand imi lipsesc discutiile cu bunica mea. Imi lipsesc discutiile despre barbati, despre casa, despre viata. Am plans pentru ca mi-am dat seama inca o data ca in fata mortii suntem singuri si goi. Am plans pentru ca eram trista.

Am traversat strada incet si nesigur, m-am suit in masina si am mai plans un pic imbratisand volanul. Am plans incetisor pana a trecut suvoiul de lacrimi.

Cat de multe pot sa simt, cum pot sa se schimbe toate de la bine la rau la bine din nou. Imi ador sufletul asta vulnerabil si mic cum este el, pentru ca asa mic cum pare intra in el o groaza, o groaza de sentimente. Sentimente ce se amesteca si se bat care mai de care sa ajunga in prim plan. Sa demonstreze ca exista, ca sunt ca pot.

Azi am plans. Maine cine stie ce o sa fie?