luni, 26 decembrie 2011

De Craciun

Am avut o revelatie. Din interiorul meu a aparut ceva nou. Mi-am dat seama ca am o noua frica, o noua teama. Imi este teama ca o sa mi se intample ceva bun, ceva frumos, ceva ce imi doresc. Si eu nu stiu cum sa ma descurc in aceasta situatie. Stiu foarte bine cum sa fac atunci cand vine ceva nasol, ceva ce nu imi doresc. Stiu ce sa fac atunci cand sunt parasita de o persoana pe care o iubesc, stiu ce sa fac atunci cand nu reusesc sa ma apropii de persoane pe care le iubesc, stiu ce sa fac daca ma duc in vreun loc si nu ma baga nimeni in seama, stiu ce sa fac daca se ia curentul, daca fac pana la masina si nu este nimeni sa ma ajute, daca ...

Dar eu ce fac daca intr-o zi o sa fac pana la masina, o sa trag pe dreapta, o sa ies din masina si langa mine o sa se opreasca un barbat sa ma intrebe: „Vrei sa te ajut?”. Eu ce fac atunci? E bine daca spun doar multumesc? Sa stau sa ii dau piese la mana? Sa muncesc cot la cot cu el? Ce fac?

Dar daca intr-o zi imi sare siguranta de pe hol, si cand ies dezamagita cu creionul de tensiune in mana, gandidu-ma: „De ce eu? De ce acum? Iar o sa imi ard degetele cu siguranta aia.” Ma voi intalni cu cineva care sa imi spuna: „Stai linistita. Iti schimb eu siguranta.”. Ce sa fac? Sa il las? Sa am incredere? Sau sa aleg sa imi ard inca o data degetele? E dureros dar e sigur. Am facut-o de multe ori si stiu cum.

Si apoi daca ma duc undeva unde nu stiu pe nimeni, si ma ascund intr-un colt ca de obicei, ca sa pot sa observ fara sa fiu observata. Daca vine cineva la mine si ma intreaba ce fac eu ce ii raspund? Sa spun doar „Bine” si sa ma intorc in coltul meu singuratic. Sau sa ii multumesc ca m-a bagat in seama, sa discut cu el, sa fiu vesela asa cum sunt cu persoanele pe care le cunosc si care ma plac. Asa cum sunt eu de fapt.

Dar daca povestile mele de dragoste ar incepe brusc sa aiba happy end. Daca dintr-o data barbatul de care sunt indragostita m-ar iubi la randul sau. Daca as deveni o mica planeta si el satelitul meu natural? Eu atunci ce fac? Sa iubesc in continuare? Sa ma prefac ca nu observ? Sa plang? Sa rad?

Stiti filmele acelea de dragoste in care intr-un final ea moare, sau poate el moare, sau poate mor amandoi, sau nu moare niciunul dar dragostea lor chiar nu poate sa fie? Credeam acele filme, mi se parea reale, si plangeam la ele. Plangeam pentru ca simteam ca asa este soarta ca acela este adevarul. Ca nu exista iubire reciproca. Ca acele cateva cazuri de persoane care se iubesc si sunt fericite impreuna sunt exceptia. Dar nu mai pot. Si nu este din cauza ca nu mai am lacrimi. Si nu este pentru ca nu ma mai uit la filme romantice. Sunt o femeie. Asta facem noi. Dar acele filme nu mi se mai par autentice, nu mi se par reale.

In schimb ma uit la filme romatice cu happy end. Am luat si revazut cateva filme cu happy end ale copilariei mele: Notting Hill si Pretty Woman. Si vad scenele de final in care toata lumea este fericita si imi spun: „asta mi se poate intampla si mie. Si pe mine ma poate iubi cineva asa”. Si simt cum ma apuca frica, panica, si incep sa plang. Si plang nu ma incurc. Pentru ca nu stiu ce sa fac daca mi s-ar intampla asa ceva. Sa fac ca cei din film? Cateodata nu mi se potriveste. Nu as fi eu.

Dar intrebarea este: ce as face eu? Iar raspunsul momentan este: nu stiu. In toata viata mea de om rational, care face planuri si incearca sa descopere care este cea mai buna alegere, niciodata nu mi-am pus problema ca mi se va intampla ceva bun. Stiu sa fac planuri pentru toate felurile in care ceva ar putea sa mearga prost, dar nu stiu sa fac planuri pentru momentul in care o sa mearga bine.

Asa ca adaug o noua frica la colectia mea de frici: frica de bine. Acum, ca sa scap de ea, astept ca universul sa directioneze ceva bine in directia mea: oameni care sa ma ajute atunci cand am nevoie, oameni care sa ma observe atunci cand ma simt singura, si poate un mic mare satelit.

vineri, 23 decembrie 2011

Din cand in cand

Din cand in cand simt nevoia sa fiu tinuta in brate. Simt nevoia sa fiu demierdata, sa fiu sarutata, sa fiu mangaiata. Din cand in cand simt nevoia sa fiu centrul universului cuiva. Sa fiu eu mai importanta decat el macar pentru o clipa. Si imi e frica. Imi e frica sa nu raman doar cu nevoia, imi este teama ca el nu o sa vina, nu o sa ma dezmierde, nu o sa ma tina in brate. Imi este teama ca nu voi mai avea parte de sarutari. Si sunt trista. Si plang.

Simt cum sufletul meu este deschis catre ceva ce nu cunoaste. Si cauta si bajbaie. Dar a iesit din coaja. Simt ca si cum pieptul meu se deschide si de la interior iese afara o materie ce pulseaza. Si fiecare pulseu doare. Si cu fiecare pulseu tanjesc mai mult dupa doua brate care sa ma ia de umeri si sa ma stranga aproape. Iar sufletul meu sa fie mangaiat cu sufletul lui. Un suflet care sa pulseze in acelasi ritm. Sufletele noastre sa se mangaie si noi sa dansam.

Cer prea mult? Candva as fi raspuns ca da. Acum stiu ca nu.

joi, 22 decembrie 2011

De ziua mea...

Pe 21 dis de dimineata, ca o floricica ma indreptam catre birou cu cate 2 sacose in fiecare mana. Era ziua mea.

Dar sa incepem cu inceputul.

E 21 Decembrie. E ziua mea. De mult nu m-am mai dus la munca de ziua mea. Dar azi ma duc. Am incarcat o sacosa mare cu tot ce aveam deja cumparat si in casa. Am lasat la masina si m-am dus la cofetarie sa iau si prajiturele. Lumea este a mea. Azi noapte a nins si unele masini au zapada pe ele. O imagine ce imi place. Dar masinuta mea este curata. O alta imagine ce imi place.

Ajung la birou. Parchez masina. Incep sa iau din portbagaj. Cu mainile pline, avand in fiecare cate 2 pungi mari si grele, mai indrept catre birou. Ma intreb daca o sa ajung pana sus si ma intreb ce a fost in capul meu cand am decis sa iau toate bagajele o data.

Reusesc sa trec de usa rotativa de la intrarea in cladire si in cei 10 pasi pana la usa laterala ma prind ca nu am cum sa deschid usile. Ca sa ajung in birou trebuie sa deschid 5 usi, dintre care 4 sunt de metal si greu de deschis si cand ai mainile libere, iar la a 4-a trebuie sa folosesc legitimatia care era undeva in geanta din mana stanga.

Dar nu am timp macar sa ma gandesc ce sa fac, cum sa fac, ce jonglerie sa fac sa reusesc sa trec. In fata mea un barbat, sau mai bine spus un domn, se opreste cand sa treaca de prima usa si ma lasa pe mine sa trec. Apoi imi deschide si cea de a doua usa. Nu il cunosc. Nu stiu cine este. Stiu ca nu lucreaza la etajul 1 unde lucrez eu, asa ca ma gandesc: „Acum nu mai trebuie decat sa trec de urmatoarele 2 usi”. Dar cand pun mana, sau mai bine spus doua degetele ce ies de sub toartele sacoselor, pe clanta de la 1 aud o voce: "Te rog lasa-ma sa te ajut." Si ma ajuta, trec si de a treia usa, imi deschide si urmatoarea usa cu legitimatia lui deci nu mai trebuie sa caut in sacul fara fund ce poarta numele de geanta legitimatia mea. Sunt salvata. Nu mai este decat o usa si aia e usoara.

Ii multumesc frumos si ii urez o zi minunata. Ii multumesc in gand si lui Dumnezeu ca mi-a scos in cale in aceasta dimineata un barbat care nu a uitat sa fie barbat.

Da. Imi plac barbatii care stiu sa fie barbati, care deschid usa unei femei si o lasa pe ea sa treaca prima, care ii tin haina femeii cu care sunt cand pleaca de la un bar sau restaurant, care trag usor scaunul pentru a o ajuta sa se aseze, care privesc o femeie in ochi atunci cand vorbesc cu ea, care o lasa sa termine de vorbit, care deschid ei sticla de vin, care protejeaza femeia de langa ei, care stiu sa conduca o femeie de ringul de dans, care stiu si le face placere sa faca suprize si care stiu sa faca omleta cu de tot ce se gaseste in frigider.

marți, 6 decembrie 2011

Cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ

Ma zbat de ceva timp cu o dilema, o problema, o incrancenare. Stiu ca imi place sa fac escalada. Chiar foarte mult. Dar in escalada, ca si in iubire, e nevoie de doi. Nu e suficient ca eu sa iubesc, nu e suficient sa simt ceea ce simt. Daca el nu simte nu exista o relatie, si nu exista iubire de fapt. Iubirea mea este doar o flacara care arde in negura noptii fara el.

Asa cum mentin flacara iubirii arzand stiind ca la un moment dat un suflet ratacitor o va gasi si va veni sa se incalzeasca, la fel urc in continuare desi partenera mea de escalada este in Italia. (Pe langa subiect: asa mi-ar placea sa ajung in Italia, sa mananc paste din acelea bune, si inghetata, sa ma plimb pe stradutele acelea mici si colorate, sa admir florile de pe terase si de la ferestre, sa vad oamenii aceia calmi care sunt atat de buni la „dolce far niente”) Asadar, ma lupt cu mine, cu frica de inaltime, cu frica de cadere, cu frica de cel care ma fileaza. Si mansa nu am o problema pentru ca exista un mic inlocuitor al Valeriei. Dar cap coarda ...?...

Cand urc cap coarda apar anumite frici care nu apar atunci cand urc mansa, apare o nesinguranta in plus data de distanta ce o voi pargurge prin aer in cazul in care cad, apare o teama pe la a doua bucla ca daca nu ma tin bine o sa vin in jos si ca cel de jos nu va putea sa ma tina. Ca drept urmare imi este foarte greu sa urc cap coarda filata de altcineva decat persoanele in care am deja incredere: Marius si Valeria. Valeria asa cum am spus este in Italia. Marius este instructor, iar programul lui de mers la sala nu se potriveste cu programul meu de mers la sala. Asa ca ma simt singura.

Ca orice persoana cerebrala, in momentul in care am identificat o problema fac un plan. Un plan pentru a putea sa las in viata mea si alte persoane, persoane care chiar ma roaga sa ma fileze. Planul suna asa: invat la perfectie sa urc un traseu mansa, apoi rog pe cineva, pe care il urmaresc in prealabil sa vad cum fileaza ca sa ma asigur ca este serios, sa ma fileze pe acest traseu pe care stiu sa urc super bine.

Zis si facut. Azi ajung la sala hotarata sa fac primul pas: sa aleg traseul ce il voi urca la perfectie. Urc un traseu de incalzire. Apoi, in timp ce ma uitam incercand sa aleg traseul potrivit pentru planul meu, si aproape ma decisesem la un mov, Irina vine sa ma roage sa o filez cap coarda. Pe Irina o stiu de cand incepusem sa invat escalada, acum un an de zile. Participa impreuna cu mine la cursurile de escalada. Dar programul nostru de antrenament nu s-a mai potrivit apoi. Imi aduc aminte ca am fost si geloasa pe ea la un moment dat pentru ca urca cap de coarda mult mai usor si mai repede decat mine, si apoi reusea sa rezolve problemele de boulder mult mai repede. Despre cum fileaza nu stiam nimic.

Dupa ce am lasat-o jos m-am auzit spunand: Poti sa ma filezi si tu pe mine? Nici nu mi-am dat seama cand s-a format aceasta idee, cum s-a transformat din idee in actiune. Uitasem complet si de planul meu care presupunea ca voi invata un traseu priza cu priza, de sa il visez noaptea, si abea apoi voi ruga pe cineva diferit de Marius si Valeria sa ma fileze.

Da. Am ucat cap coarda. Traseul a fost un 5+ pe care il urcasem o singura data, un traseu cu o usoara surplomba. Teoretic total diferit de ce mi-as fi imaginat. Practic exact ce aveam nevoie. Am urcat pana sus. Dupa ce am asigurat prima bucla mi-a suierat un gand prin cap: ai urcat pana aici si nu ti-a fost frica de o cadere inainte de prima bucla? Dupa ce am asigurat a patra bucla un alt gand mi-a suierat pe la ureche: cum de am urcat asa de relaxata pana am trecut de primele 3 bucle? Nici nu mi-au transpirat mainile. Pe la jumatatea surplombei m-a mai vizitat un gand: hei... nu ma dor bratele si sunt in surplomba, si stau pe picioare. Ce se intampla?

Se intampla ca se pare ca m-am schimbat. Nu mai sunt cea pe care o stiam.

Tot azi am urcat pentru a doua oara un traseu in surplomba mare. Inca imi aduc aminte traseul albastru pe care am reusit sa il urc dupa 20 de incercari. Am urcat mansa de data asta. Un 6/6- rosu in care parca prizele te duc tot mai sus impotriva dorintei tale. Il urcam a doua oara. Nu ma asteptam sa ajung la ultima priza.

Daca cineva m-ar fi intrebat azi ce voi face la escalada i-as fi raspuns: o sa aleg un traseu si o sa il urc pana il invat. Ce s-a intamplat de fapt: am urcat cap coarda inainte de termen si am facut un traseu in surplomba inainte de termen. Imi place cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

joi, 1 decembrie 2011

Ce inseamna o relatie normala?

Oare cine stie defintia unei relatii normale? Ca orice IT’st am utilizat mult prea cunoscutul Google. Primul site: http://www.feminis.ro/forum/dragoste-si-sex/cuplu/ce-inseamna-o-relatie-normala-78260/. Si brusc am avut o groaza de definitii a unei relatii normale. Fiecare lista: fidelitate, respect, sustinere, iubire, prietenie, viata sexuala. Este chiar cineva care spune ca o relatie normala este plictisitoare. Eu nici asta nu stiu, pentru ca daca nu stiu ce este o relatie normala nu stiu daca am avut si deci nu stiu daca plictiseala a aparut din cauza normalitatii.

Of! Foarte greu! Foarte, foarte greu. Mergem mai departe la DEX. Poate el ma ajuta.

RELÁȚIE, relații, s. f. 1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora. ♦ (În logica matematică) Conexiune între doi sau mai mulți termeni (în mulțimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulțimi date). 2. (La pl.) Legătură între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. ◊ Relații de producție = raporturi economice care se stabilesc între oameni în procesul de producție a bunurilor materiale. Relații diplomatice = relații politice cu caracter de continuitate între state, stabilite prin agențiile diplomatice ale acestora. ♦ Legături de prietenie (cu oameni de seamă, influenți). 3. Expunere, informație; povestire, relatare. ◊ Loc. vb. A da relații = a informa, a referi, a relata. [Var.: (înv.) relațiúne s. f.] – Din fr. relation, lat. relatio, -onis, germ. Relation.


NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ◊ Plan normal = plan perpendicular pe tangenta dusă într-un punct al unei curbe. Linie normală (și substantivat, f.) = a) dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafață, în punctul de contact; b) dreaptă perpendiculară pe tangenta la o curbă, în plan sau în spațiu, în punctul de contact. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des.3. (Înv.; în sintagma) Școală normală (și substantivat, f.) = școală pedagogică. – Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.



Si cum alegerea imi revine voi traduce „relatie normala” astfel: Conexiune între doi sau mai mulți termeni (în mulțimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulțimi date) care este așa cum trebuie să fie, potrivita cu starea firească, obișnuita, fireasca, naturala.

Adica, zic eu mai departe, atunci cand sunt intr-o relatie normala trebuie sa fiu tot eu cea care, intr-un alt moment, nu este in acea relatie normala. Pentru ca mie, firesc si natural, imi vine sa fiu eu insami, si asta ar insemna ca si intr-o relatie normala sa continui sa fiu eu insami. Daca eu iubesc, sa continui sa iubesc si cand sunt cu cineva. Daca fotografiez, sa fotografiez si cand sunt cu cineva. Daca imi iubesc parintii, sa ii iubesc si cand sunt cu cineva. Daca ma respect pe mine, sa ma respect si cand sunt cu cineva. Daca imi place sa citesc, sa citesc si cand sunt cu cineva. Daca sunt vulnerabila, sa fiu vulnerabila si cand sunt cu cineva. Daca imi place sa gatesc, sa gatesc si cand sunt cu cineva. Daca imi place vinul, sa il impart cu acel cineva.

Ma uit in urma la relatiile ce au fost, cat imi aduc aminte din ele. Imi dau seama ca nu toti fostii mei parteneri au trait cu mine. Unii au trait cu altcineva pentru ca eu am renuntat sa fiu eu si am ales sa fiu cine vroiau ei sa fiu. Imi pare rau pentru ei pentru ca nu m-au cunoscut niciodata, dar mai rau imi pare pentru mine pentru timpul ce l-am pierdut nefiind eu.

Eu simt nevoia sa spun ceva. Eu simt acum. Sunt un bulgare de sentimente, ce se rostogoleste la vale si se mareste si se mareste, adunand in el din ce in ce mai multe sentimente. Unele mai intense, altele mai putin intense, unele care imi plac, altele care nu prea imi plac, unele le observ, altele nu imi este atat de la indemana sa le observ. Dar firesc si natural pentru mine acum este sa simt. Atat de simplu. Atat.

O sa vina un moment cand voi face si eu parte din multimea perechilor ordonate care au parte de o conexiune fireasca, normala, naturala. Cand? Probabil ca atunci cand atat mie cat si unei alte persoane ni se va parea normal sa simtim impreuna. Ce sa simtim? Diverse.