Cum mi-am petrecut ziua de nastere

Imi este greu sa scriu in ultima vreme. Nu am mai scris demult scrisori, sau mail-uri sau mesaje. Si nu am mai scris de inca si mai mult timp pe blog. Dar vreau sa scriu acum. Sa scriu cum mi-am petrecut eu ziua de nastere. In ziua in care toata lumea abia astepta sa se termine lumea, eu abia asteptam sa ajung la Brasov. Acolo, pe peron, asteptau doua brate largi care mi-au ridicat bagajul si m-au cuprins si pe mine. Acolo visam sa fiu inca de dimineata. Acolo am ajuns abia in fapt de seara.

Dar sa incep cu inceputul. Pregatirile de ziua mea au inceput cu o duminica inainte. Totul era planificat pe zile, iar duminica era randul palariutelor. Singurele care se puteau face atat de tarziu. Chiar sfatul bucaturului era sa fie facute cu cateva zile inainte de eveniment ca sa aiba timp sa se intareasca, si sa nu care cumva sa se inmoaie. Palariutele au fost care va sa zica duminica. Luni cu urmat cornuletele cu rahat si placinta cu dovleac, nuca si migdale. Marti salamul de biscuiti. In fiecare seara tot mai tarziu ma culcam. De dimineata tot mai devreme ma trezeam ca sa sterg din bucatarie urmele luptelor de cu o seara inainte.

Miercuri mi-am dat seama ca nu am sanse sa termin asa ca am chemat ajutoare. Am rugat-o pe mama sa ma ajute si a venit. Mi-am dat seama ca sunt singura in fata tuturor doar atunci cand nu cer ajutorul. Este o vorba: Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide. Am cerut ajutor si am primit. Nu a fost usor sa recunosc ca eu, Cristiana, nu pot sa fac singura. Dar o data ce am recunoscut a fost atat de usor sa reusesc tot ce mi-am propus. E adevarat ca am reusit cu ajutorul altora dar mi-a fost mult mai usor sa ma bucur de toate.

Vineri plecam inspre Brasov cu rucsacul plin de bunatati. Tata m-a urcat in tren cu 30 de minute mai tarziu decat ar fi trebuit. Dar eram in tren si trenul mergea inspre Brasov. Vise cu ochii deshisi. Pe peron ma astepta el. A luat rucsacul din mana mea, m-a ajutat sa cobor, m-a sustinut pana la autobuz.

A doua zi surpriza a fost completa. Dupa un capucino in cofetaria  Kronstadt, am fost condusa catre Bistro de l’Arte. Detalii mici cum ar fi: cine intra primul in restaurant, iti tine haina la venire la plecare, te lasa sa alegi unde stai, se ocupa de servire si de relatia cu chelnerul, te intreaba ce doresti pentru ca apoi sa poata sa comande pentru tine, are grija sa ai tot ce ai nevoie. Astfel de detalii fac o seara perfecta sa fie excelenta. Completand aceasta imagine cu un pian ce canta intr-un colt, lumina usor difuza, discutia placuta, barbatul de langa ce te tine de mana si te priveste in ochi obtii cadoul perfect pentru aniversarea mea. Iar daca la desert adaugi o plimbare pe dealurile albe de langa Brasov obtii mai mult decat perfectul. Iar o astfel de noapte nu poate sa se incheie decat in bratele barbatului iubit. Perfect sfarsit. Perfect inceput.

Italia... la vita e bella

Stau si scriu pe un balcon din Milano, in timp ce soarele imi incalzeste picioarele obosite. Imi este sufletul liber si indragostit si stiu ca cineva ma asteapta sa ma culcusesc in bratele sale si sa ma sarute pe par.

Visam de 2 ani la Italia. Am intrebat pe toata lumea daca nu vor sa mearga, le-am spus ca imi doresc sa merg ca doar, doar or renunta la propriile planuri ca sa ma ajute pe mine sa imi transform visele in realitate, m-am plans, m-am ras. Timp de 2 ani nimic nu a functionat. Viata m-a purtat catre alte orase: Afitos, Londra, Paris. Sufletul meu s-a simtit pe rand: liber, agresat si indragostit. Dar imi lipsea ceva. Lipsea implinirea unui vis.

Intr-o seara de mai am luat decizia. O sa fie 29 iunie – 3 iulie si o sa fie Milano un este Val. De mult timp Val tot tragea de mine, dar mie imi era greu sa decid. Dar iata ca pentru prima data am decis singura data plecarii, am decis singura locul, am ales singura biletele de avion si tot eu le-am platit. Sunt fata mare si se pare ca ma descurc foarte bine si singura.

Plecarea a fost dimineata devreme, mult prea devreme ar spune unii. La 4 a ajuns tatal meu ca sa ma duca la aeroport. La 6 avionul a decolat. Asteptam cu sufletul la gura: paste, bruschete, inghetata si acel „dolce far niente”. Dar nimic nu ma pregatea pentru ceea ce a urmat.

Parcul Sforzesco

Prima zi oboseala drumului si-a spus cuvantul. Am ajuns in Milano, am baut un capucino in picioare la bar ca italienii impreuna cu Val, am luat cheia de la ea, si apoi, pe pilot automat, am descoperit apartamentul, dusul, patul. Trei ore mai tarziu eram ca noua, pregatita sa imi incep aventura italiana. Planul era ca a doua zi sa mergem la Genova, sa ne plimbam prin ea si apoi sa cautam o plaja. Asa ca primul lucru am pornit in cautarea unui costum de baie pentru ca al meu era in dulap la Bucuresti. Ziua s-a incheiat cu o plimbare prin parc urmate de o cina cu aglia, olio e peperoncino si prosciutto crudo cu mozarella cumparate de la un italian ca in reclame: inalt, brunet, ochi verzi, barba nerasa de un cm, care vorbeste tare si are un zambet larg. Dar toate acestea nu ar fi intrat la fel de bine fara un vin rosu bun: Syrah de Sicilia. Iar apoi o discutie cum numai un vin bun rosu poate sa genereze, sus pe acoperis, la lumina lunii si a stelelor.

A doua zi trezirea a fost devreme. La 8 aveam tren catre Genova. La 7.15 am iesit pe usa inarmate cu slapi, aparat foto, costume de baie, piersici, doua sticle de apa si un prosop mic, toate distribuite echitabil in doua sacosele de panza.Ce altceva ne-ar fi trebuit? Eram in Italia.

Genova

Genova ne-a dezamagit un pic. Mirosuri grele ne-au primit pe strazile sale. Cladirile nu ne lasau sa uitam trecerea anilor, iar intimitatea parea inexistenta. Stradutele stramte ce mie imi plac atat de mult in orasele pe care le vizitez nu m-au mai imbiat de data asta. La gandul ca as putea locui acolo intr-un apartament cu vedere la strada sau mai bine spus la cladirea din fata ce se gaseste la o distanta de coada de matura mi sa facea un pic pielea de gaina. Iar mirosul ma facea sa imi doresc sa fiu cat mai departe. Un mic dejun cu capuccino si brioche con crema ne-a mai trezit un pic. Asa ca am pornit ca cutreieram prin Genova cu gandul ca pe la pranz sa ajungem la gara ca sa luam trenul spre Camogli.

Genova - aici trebuia sa fie portul :)

Dar iata-ne ratacite in acest oras in care nu am reusit sa gasim punctul pentru informatii turisti. O doamna foarte draguta ne-a ajutat sa iesim la lumina: am facut toata Magdalena, pana in San Luca. Pasii nostri au prins ceva viteza pe Magdalena cand ne-am dat seama ca meseria practicata pe aceasta strada se potriveste cu numele ei. Dar San Luca ne-a salvat. Ne-a condus la Lomelli si de acolo mai era doar un pas pana la gara.

Am luat biletele pentru Camogli si, ca de fiecare data, am luat-o la fuga in cautarea peronului. Mai erau 5 minute pana pleca trenul. In drum spre Camogli ne-am intalnit si cu povestea unui tantar, un tantar strivit. Si precum in povestea gandacelului: l-a deschis copilul dupa ce n-a mai fost nimic din el. Doar un piciorus se incapatana sa se mai miste.

Cum am ajuns in Camogli, pentru a ne asigura ca ne vom intoarce chiar in acea seara la Milano, am cumparat si biletele de intoarcere. O doamna ce semana cu profesoara mea de franceza din liceu ni le-a vandut. Asemanarea ar fi trebuit sa imi transmita ceva, nu de alta dar nu am fost tocmai cuminte la orele de franceza. Inocente insa am plecat sa ne intalnim cu destinul. J

Camogli - traseu de 2 1/2: Camogli - San Rocco - Gaxiella - Pietre Strette - San Fruttuoso

Primul lucru am cautat biroul de informatii, dar cum era 14.00 era inchis. Italienii respecta cu sfintenie ora de masa si daca vrei sa vizitezi Italia nu o vizita intre 14 si 17. Dar exista marcaj si indicatii precum ca drumul ar dura 2 ore, 2 ore si jumatate, si cum noi stim sa citim marcaje, am plecat in cautarea lui. In curand a disparut marcajul inspre San Fruttuoso, si cand a aparut o sageata catre San Rocco ne-am oprit si ne-am intors. Pe drum am intalnit un mosulet pe un scuter pe care Val l-a intrebat in italiana cum putem sa ajungem la San Fruttuoso. Ni s-a confirmat ca suntem pe drumul cel bun, ca San Rocco este pe drumul spre San Fruttuoso, dar ne-a mai spus si ca drumul este greu si ca mai bine am lua vaporasul in portul de la Camogli. Dar cum noi ne pusesem in cap sa ne plimbam pe sub maslini (asa scria in ghid J) am ramas neinduplecate. Ne-am intors din drum numai cat sa ne luam Coca-Cola si apa si pe aici iti e drumul. Cum Dumnezeu a vazut ca suntem hotarate ne-a scos in drum o harta cu traseu pe care am fotografiat-o ca sa o folosim ulterior.

Drumul spre San Rocco

Si asa am plecat in mica noastra excursie, incaltate in slapi catre ceea ce ar fi fost o plimbare pe sub maslini de 2 ore si jumatate maxim catre San Fruttuoso. Cum fusta mea lunga si draguta ma incomoda la urcat de trepte mi-am ridicat-o si am legat-o la brau. Si am urcat, si am tot urcat trepte dupa trepte printre case ridicate pe coasta abrupta a muntelui. In curand, mai exact o ora mai tarziu, am ajuns la San Rocco. Ne-am dat seama atunci ca San Rocco este un mic satuc pe stanci.

Drumul slapilor

Am urcat mai departe de aici catre San Fruttuoso. O ora jumatate mai aveam de mers, iar varful muntelui imi parea aproape. Uitandu-ma din Camogli la intoarcere am vazut ca nu era tocmai aproape varful. Mai curand acest satuc era pe la jumatate. In curand peisajul s-a schimbat si treptele de piatra au fost inlocuite de o poteca de munte, iar maslinii s-au transformat in copaci. Incepuse sa ne fie clar ca slapii nostri nu prea se potriveau peisajului, si ca noi nici macar pantofari nu ne puteam numi, ci slapari. Mergeam in slapi pe poteci de padure si daca m-ar fi intrebat cineva as fi spus cu tarie ca eu nu as face asa ceva niciodata. Dar iata, inca o data, niciodata este acum. Sau mai bine spus a fost atunci.

Slapi cu puteri speciale

La Gaixella era deja clar ca este vorba de un adevarat traseu de munte, dar deja parcusesem jumatate din el. Dupa Pietre Strette a inceput coborarea. Coborare pe pietre. Coborare pe frunzele de toamna care nu fusesera inca spalate de ploi. Dupa jumatate de ora de coborare am intalnit un grup de italieni ce urcau cu rucsaci in spate, cu bocanci in picioarea. Ne-au intrebat de unde venim? De la Camogli. Cat ati facut pana aici? 2 ore. Complimenti au spus in timp ce ne masurau din cap pana in picioare, cantarind probabil capacitatile ascunse ale slapilor mei cu floricele albastre presarate cu nasturei colorati, fusta rosie ce era ridicata in sus si sacosa de panza ce fusese atarnata pe spate ca sa nu se balangane. Nu aveam decat 30 de minute intarziere fata de orarul dat pe harta.

Un popas bine meritat

15 minute mai tarziu am ajuns la o pensiune suspendata deasupra marii. Efortul nostru necesita o birra rece care a venit insotita de un bol de masline. Au fost cele mai bune masline pe care le-am mancat pana acum: nici sarate, nici nesarate, cu gust de masline, cu un pic de ulei de masline peste si deasupra presarat oregano. Asa cam am baut o bere, am mancat masline si am admirat la picioarele noastre marea si abatia San Fruttuoso. Trei ore jumatate a durat excursia noastra de la Camogli pana la abatie, cu tot cu berea ce a fost bauta deasupra de abatie.

De intors ne-am intors cu vaporasul la Camogli si ne-am racorit pielea incinsa de pe drum cu o baie in mare.

Camogli - vedere din vaporas

Cand ora de plecare a trenului nostru s-a apropiat ne-am indreptate agale catre gara fara sa banuim ca bulgarele de zapada al intarzierilor TrenItalia se dezlantuise. Toate trenurile aveau cel putin 20 de minute intarziere, iar noi trebuia sa prindem un tren catre Milano din Genova. Printr-un miracol am ajuns la timp in Genova, dar nu ne-a folosit la nimic. Trenul de la Genova la Milano nu exista. Nu circula in zile „prefestivi”, iar sambata este o astfel de zi. Asa ca ne-am trezit in gara din Genova, la 21.30 seara intrebandu-ne ce sa facem. Mai era un tren catre Milano, dar trebuia sa schimbam in Voghera. Acolo am fi avut 20 de minute ca sa prindem noul tren. Surprize, surprize! Ecranul afiseaza cu nonsalanta o intarziere de 20 de minute. Sansele noastre de a prinde trenul de la Voghera la Milano incep sa scada vertiginos. Plecarea noastra din Genova ar fi avut la baza raspunsul la una din doua rugaciuni: „Doamne ajuta ca trenul sa recupereze din cele 20 de minute de intarziere in ora si jumatate de la Genova la Voghera”, sau „Doamne ajuta ca trenul de la Voghera la Milano sa aiba si el intarziere”. Nu stiam ce sa facem. Stateam in mijlocul garii si ne codeam sa luam o decizie. Care era decizia corecta? Nu stiu nici acum raspunsul la aceasta intrebare. Stiu doar ce am facut pana la urma. Ne-am gandit ca mai usor gasim un hotel intr-o Genova pe care o cunoastem din timpul zilei la ora 22 noaptea, decat sa gasim un hotel in Voghera la ora 23.30 in conditiile in care nu stiam nici macar un rand de carte despre Voghera.

Asa ca am iesit din gara si am cautat un hotel. Am ajuns la Hotel della Posta unde am gasit o camera cu 65 EUR. Hainele noastre aratau ca hainele unor persoane care au facut un traseu pe munte la 30 si ceva de grade. Cu 3.5 EUR ne-am gasit fiecare cate un tricou gri. Cu sapunul din camera ne-am spalat pe noi, tricourile si chilotii. Am petrecut apoi un timp uscand cu feonul articolele mai mici de imbracaminte. Noroc ca erau destul de mici si nu a durat foarte mult sa ne obtinem pijamaua in care urma sa petrecem acea noapte.

A doua zi de dimineata ne-am dat seama ca Lacul Como si Lacul Maggiore sunt destul de departe, si mult mai aproape de noi se gasesc satele de la Cinque Terre. Hotarate ne-am imbracat, pastrand pe noi maieurile gri in care si dormisem, hainele de cu o zi inainte nefiind uscate inca, si am pornit sa gasim punctul de informatii ce se ascunsese de noi cu o zi inainte. Inapoi in Genova, inca o data pe strazile cu miros de urina si de mancare indiana, ne croiam drum catre noua noastra destinatie de Duminica: Cinque Terre. Am agatat o harta cu satele si cu ceva informatii si ne-am asezat la un mic dejun cu capucino sa vedem ce urmeaza sa vedem.

Mic dejun in Genova

Dupa poze am zis din prima Verazza si Monterosso. Una langa alta, amandoua cu plaja, pareau exact ce ne doream sa vedem. In plus exista un drum ce le uneaAm coborat din tren la Verazza, desi aveam bilete pana la Monterosso. O decizie de ultim moment. O decizie ce ne-am facut sa aterizam direct intr-un satuc pitoresc, format dintr-o mana de case frumos colorate, cu un mic port si o plaja.

Sufletul pe loc mi-a zis ca asta este un loc in care sa vii cu un barbat, sa iti incepi ziua cu o baie in apa sarata si racoritoare, sa haladuiesti apoi toata ziua la umbra copacilor, seara sa vii sa te arunci in apa limpede si albastra, iar noaptea sa dormi in bratele lui in una din casele colorate.

Vernazza

Ne-am hotarat sa ne interesam mai temeinic legat de drumul catre Monterosso. Pe harta erau 4 km, cu timp de parcugere 2 ore jumatate. Cel de la San Fruttuoso era 8 km cu timp de parcurgere 2 ore jumatate. Grad de dificultate mic aveau amandoua. De data asta nu ne spuneau ca urma sa ne plimbam pe sub maslini. Asa ca ne-am dus la info point, care era deschis de aceasta data, si am intrebat. Cand am auzit ca sunt cateva zone in care exista pericol de alunecare, pentru ca din cand in cand sunt fata cuminte am intrebat inocent: este necesar vreun echipament special? In acel moment, tipul de la informatii s-a aplecat usor peste tejgheaua din fata lui iar eu am ridicat putin fusta lunga rosie lasand sa se vada de dedesubt degetelele subtiri cu unghiute rosii ce erau delicat imbracate de slapii cu flori albastre si nasturei in toate culorile. A ridicat catre mine o privire verde si a spus: NOOOOO. Era suficient. Am iesit, am luat bilete la tren si in 10 minute eram in Monterosso.

Dupa ce am mancat o focaccia buna, care a alunecat mai bine ajutata fiind de o birra rece ne-am dus sa incercam apa ce avea o temperatura perfecta. Fara valuri. Malul avea pietricele mici ce te ajutau sa iesi din apa.

La plaja in Monterosso

Si cum pana acum nu facusem nici un lucru interzis, nepermis, iesit din comun, cum pana acum fuseseram fete cuminti, ne-am gandit noi sa ne ducem sa ne schimbam in toaleta stabilimentului unde mancasem bunatatea de focaccia. Angajatele respectivului stabiliment nu au fost incantate de planul nostru. Cu toate acestea incercarile lor de a ne opri nu au reusit. Cerandu-ne scuze am continuat sa ne schimbam si am parasit respectiva toaleta imbracate cu hainele cu care plecasem imbracate cu 2 zile inainte din Milano. Cum doar o inghetata mai lipsea din aceasta excursie am luat o straciatella. Eu, ca un copil de ma aflu, am insistat sa imi iau „con cono” si 10 minute mai tarziu aveam inghetata pana la cot.

De data aceasta ne-am decis sa nu ne mai lasam la mana destinului si ne-am cumparat biletele catre Milano la un tren care duce direct acolo, fara sa mai schimbam. Trenul spre Milano a ajuns la timp. Parca stia ca de data asta noi nu mai aveam emotii. In seara aceea nu am stiut cum sa nimerim mai repede patul, mai ales ca Val sa ducea la munca a doua zi.

Luni m-am decis sa ma urc sus pe Duomo. Dupa un pranz cu focaccia si capuccino, urmata de o inghetata cu mesaj („keep smiling and be happy”), am luat bilet si am urcat cu liftul. Picioarele mele nu ar fi rezistat inca unui set de trepte. Sus am fost dezamagita. Cand am fost eu ultima data se vizita tot acoperisul. Ba mai mult: te puteai sui in turnuletele de la capatul lui. Acum nu mai puteai sa vizitezi decat jumatate de acoperis, iar despre turnulete nici macar nu se putea pune problema.

Duomo la apus

De la Duomo am plecat catre parcul Sfortesco unde, la umbra unor copaci, am citit pana ce foamea m-a fortat sa pornesc in cautarea unei farfurii cu paste si a unui pahar de vin rosu. Seara Val m-a dus la cea mai buna inghetata din Milano: o fragola excelenta. Buna. Cremoasa. Simteai capsunile in ea. Era perfecta.

La intoarcerea spre casa ne-am oprit la o Osteria (asa am aflat si ce este aceasta). Italieni simpatici si plini de viata ne-au servit la masa. Am baut un vin rosu de Toscana care mi-a intarit dorinta de a ajunge acolo. La final nu m-am putut abtine sa nu vad inscriptia de deasupra casei: Conduceti putin. Nu uitati ca trebuie sa beti. Atat de simplu spus.

Cea mai buna inghetata de fragola din Milano. Pur si simplu perfecta!

In ultima zi am facut bagajul, am mancat o salata cu un capuccino, am mancat o ultima inghetata de ciocolata si m-am indreptat catre aeroport. Inca o data Milano mi-a servit ca base camp. Acum 6 ani am petrecut 10 zile in Milano in care am descoperit orase din Italia in care imi doresc sa revin: Florenta, Verona, Roma, Venetia. Acum am stat 5 zile si stiu ca o sa revizitez: Camogli si Cinque Terre, atat plajele cat si padurile si muntii din jur. Iubesc in continuare pastele si inghetata, focaccia si vinul cel bun. Iubesc mai presus de toate acel „dolce far niente” al italienilor care fac ca planurile tale de azi sa nu se potriveasca maine, dar la sfarsitul zilei sa iti para bine ca a fost asa.

Imi este sufletul liber si indragostit si stiu ca cineva ma asteapta sa ma culcusesc in bratele sale si sa ma sarute pe par.

Sunt fericita!

M-am trezit de dimineata euforica. Am petrecut aseara alaturi de o persoana tare draga mie, care a mai adaugat un boboc de trandafir la buchetul vietii ei. Formularea cu buchetul de trandafir nu imi apartine. O stiu de la o prietena a bunicii mele care in fiecare an imi trimitea o felicitare in care se bucura ca am adaugat al 20-lea boboc, al 21-lea boboc, si tot asa. Imi lipsesc acele felicitari. Dar sa revenim la fericirea mea. Si am dansat, si am si baut, si am si cantat. Vocea se resimte un pic, picioarele deloc. Ba mai mult, mi-a trecut si febra musculara ce o aveam de la escalada combinata cu yoga. Am ajuns acasa pe la 3 dimineata dar as mai fi dansat inca.

Si ma tot intreb ce am patit de sunt asa de fericita. Toata lumea cauta fericirea asta, si eu am gasit-o si nu imi dau seama de ce? Apai se poate asa ceva. Am pus mana si am facut o omleta. O omleta pe baza unei retete speciale. O omleta cu ceapa care mi-a mai bucurat si alte dimineti din trecut. Pe vremea aceea ma bucura si bucatarul. De data asta bucatarul am fost eu. Omleta nu a iesit tocmai cum mi-o aminteam, dar o capodopera este o capodopera si nu poti sa pretinzi ca reusesti sa o inlocuiesti. Pentru a inlocui ai nevoie de originalitate. Dar eu sunt fericita chiar si cu omletica mea cliseu cu ceapa verde si branza de oaie.

Si cum intotdeauna revelatiile mi se intampla cand spal vase (poate ar trebui sa spal mai des vase :) daca ma plictisesc de ce fac acum ma bag sa spal vase la un restaurant ceva:)J) si acum m-a lovit de m-a naucit. Sunt fericita pentru ca nu ma asteptam la nimic. Nu ma aspteptam sa ma distrez, nu ma asteptam sa nu ma distrez, nu ma asteptam sa dansez atat, nu ma asteptam sa nu dansez deloc, nu ma asteptam sa dansez cu M., nu ma asteptam sa fuga precum cenusareasa in miezul petrecerii, nu ma asteptam ca barbatii de la masa de langa sa se dea la noi dupa ce le pleaca prietenele, nu ma asteptam sa plec la 3 dimineata, nu ma asteptam ca D. sa stea pana de dimineata, nu ma asteptam sa fiu fericita. Si cum nu ma asteptam sunt :).

Traiesc! Simt asta prin toti porii si cred ca asta ma face fericita. Nu ma mai intreb ce si de ce. Fericirea mea a aparut cand gandurile din capul meu au plecat in alta gara.

Mi-am lasat o bucatica de suflet in Paris

Paris. 4 zile. Mai 2012. Unii ar spune prea putin. Altii ar spune prea mult. Eu spun: sufletul meu e fericit.

Cand plec undeva conteaza doua lucruri: destinatia si compania. Destinatia a fost de asta data Parisul. Am plecat spre Paris impreuna cu Andu si Ioana, fratele si cumnatica mea. Acolo urma sa ne intalnim cu Oty si Boby, doi foarte buni si vechi prieteni. As indrazni sa spun ca ceilalti doi frati ai mei ce traiesc in Londra de ceva vreme. Boby a venit cu sotia Andreea, si Ioana, fetita de 3 anisori ce vorbeste la fel de bine si in engleza si in romana fara a face vreun efort pentru a trece de la o limba la alta. A mai participat la aceasta aventura si Vlad, un prieten al Ioanei.

Ce se poate intampla insa cand prieteni vechi si noi se aduna in patria vinului? Se spune ca vinul este facut sa fie baut in liniste, in compania discutiilor tihnite si indelungate. La asta am purces si noi. Nu am vizitat Luvru, Versaille, Notre Dame. Dar am vizitat Parisul.

Am inceput vizita cu o plimbare prin Ile de la Cite, pe langa Conciergerie, pana la malul Senei. Si cum picioarele ne erau grele ni le-am odihnit o clipa langa apa. Prin fata noastra treceau vestitele vapoare „musca” pline cu alti turisti ca si noi. Am poposit apoi la un restaurant din Cartierul Latin unde am testat vestitii Escargots. Partea amuzanta era sa reusesti sa convingi melcul sa isi paraseasca frumoasa casa. Ziua s-a incheiat cu o clatita cu ciocolata (nu cu nutella, cu ciocolata) si banane, sau capsuni, sau dulceata in functie de preferintele fiecaruia, servita in umbra catedralei Notre Dame din Paris. Desertul a fost insotit fie de un vin rosu si sec, fie de un vin alb si dulce. Si ca sa incheiem prima zi am plecat la plimbare pe malul Senei, printre oamenii fara griji, ce se bucurau de lasarea serii insotiti de o sticla de vin si prieteni. Am fost un pic gelosi pentru ca noi nu aveam vinul cu noi.

A doua zi ne-am dorit un mic dejun „parizian”. Asa ca am plecat catre stradutele din Monmarte. Acolo ne-a intampinat singura rafala de ploaia cu care am avut placerea de a face cunostinta in Paris. Ea ne-a condus catre cafeneaua unde am avut parte de cel mai bun Croque Monsieur insotit de o ceasca de cafea cu lapte. Apoi stradutele din Monmarte au fost ale noastre. Ba as putea chiar sa ma laud ca am cucerit si domul bisericii Sacre Coeur. Inspre pranz, dupa ce ne-am plimbat printre casele micute si cochete din Monmarte, dupa ce am trecut prin fata vestitului Moulin Rouge, si am vazut La Maison Rose am plecat sa ne recuperam prietenii ce venisera de la Londra. Impreuna cu ei ne-am reintors in Monmarte si am luat pranzul insotit de un Bordeaux, Clos Belle-Rive. Un vin excelent. De aici am plecat fara directie, cu o singura dorinta: sa nu ajungem nicaieri. Am ratacit pe stradute pana seara tarziu cand Boby, cu Andreea si Ioana au plecat catre casa lor (a se citi camera de hotel). Cum era deja tarziu, si se intunecase am plecat si noi agale catre apartamentul micut ce il inchiriasem. In drum insa, pe la centrul Pompidou am dat peste o terasa ce era inca deschisa. Ne-am oprit si am mai testat un vin, am stat de vorba, am pus tara la cale, am palavragit cate in luna si in stele: despre viata, despre iubire, despre femei, despre barbati, despre femei si barbati, despre ce a fost ieri si ce o sa fie maine, despre toate si despre nimic. Si am tot stat pana ne-am mai linistit dorul ce il aveam unii de altii.

In ziua urmatoare micul dejun l-am servit la o terasa in Marais, iar apoi ne-am plimbat pe Champs Elysee. Vitrina a luxului cu magazinele ei. Gasesti de toate acolo, asa cum spune catecul. Am gasit si ceva pentru mine dupa ce am trecut de jumatate si au disparut magazinele si au inceput gradinile. Cea mai placuta parte a plimbarii a fost lancezeala de langa iazul din mijlocului gradinilor Tuillerie, unde ne-a prins soarele. Ce poate sa fie mai placut decat sa stai pe un scaun la soare, cu picioarele ridicate, sa inchizi ochii, si sa te gandesti: sunt la Paris, nimic nu mai conteaza, totul se poate. Apoi am facut cunostinta si cu Luvrul pe care l-am salutat respectuos de la distanta. Ne-am indreptat apoi catre Musee de Orsay, singurul muzeu in care am intrat. Interesant. De vizitat data viitoare. Am pornit apoi catre Arcul de triumf, dar ne-am oprit pe drum la un restaurant, unde am mancat si am savurat o sticla de Brouilly, Chateau de la Terriere. Tres bon. Pana la turn am luat hotararea sa facem in seara aceea o excursie pe malul Senei, asa ca am intrat intr-un magazin si am luat un vin bun. Chiar doua. Apoi am pornit spre turn. Doar 4 dintre noi au mai ramas sa lupte cu cele 700 de trepte pana la etajul 2 al turnului. Unul a plecat sa lucreze la un film. Alti doi si jumatate au plecat catre hotel deoarece jumatii ii era frigut. Noi am urcat pana la 2. Si acolo s-a intampalt o minune. Desi jos ni s-a spus ca nu se mai urca la al treilea nivel, cand am ajuns noi la 2 pornise liftul catre 3. Asa ca am ajuns si sus de tot de unde se vede tot Parisul. Am avut parte de 3 apusuri de soare, unul dupa altul. Dupa acestea a urmat vinul pe malul Senei. Cine mai stie ce s-a vorbit in acea seara, de ce, cine a spus mai multe si cine mai putine. Nu mai este clar decat un lucru. Au disparut 2 sticle de vin in negura noptii: un Cabernet Sauvignon cu Merlot si un Bordeaux. Iar metroul la 1.30 inca mai functiona. Mai mult de atat orasul era inca viu. Era inca foarte viu.

In ultima zi am plecat in cautare de suveniruri si am ales sa mergem pe Ile de Saint Louis. Micul dejun tot aici l-am luat intr-o cafenea de pe malul Senei pe care o alesesem inca din prima zi. In drum am admirat si cantaretii ambulanti de pe pod. Andu si Ioana au lasat un lacatel pe un alt pod. Am mancat iar in Cartierul Latin, de data asta prepoderent specialitati de vitel, udate cu Beaujolais – Villages, Cheatau de Corcelles. Bun vin! Buna mancare! Din pacate Oty, Boby, Andreea si Ioana (jumatatea :) ) au fost nevoiti sa plece. Seara ne-am vazut cu Vlad. Dupa ce am fost dati afara de la o terasa unde testasem un Cote de Rhone pe motiv ca ei inchid, pentru ca noi inca nu terminasem de discutat tot ce aveam de discutat, ne-am mutat in alta parte unde am luat doua tipuri de vin: Bordeaux si Beaujolai. Motivul? Unul nobil: sa decidem o data pentru totdeauna care este mai bun. Concluzi: Bordeaux. La 1.30 de asta data nu mai era metrou. Dar autobuzul N13 ne-a dus totusi catre casa.

Daca ma intreaba cineva ce am vizitat in Paris o sa ii raspund simplu: Parisul. As fi putut sa stau in muzee, sa admir tablouri in tacere. Dar sufletul meu nu vibreaza in fata tablourilor si nici la intalnirea cu peretii unui palat. Sufletul meu vibreaza cand se afla pe stradute inguste flancate de casute conchete. Sufletul meu vibreaza cand vede oameni veseli, ce canta pe malul Senei si se bucura de un pahar de vin. Sufletul meu vibreaza cand simt sub picioare asfaltul, sau piatra cubica a unei stradute linisite. Sufletul meu vibreaza cand descopera, din varful unui dom sau al unui turn, ca lumea este mult mai larga decat pare. Sufletul meu vibreaza cand este inconjurat de prieteni, de oameni deosebiti cu care poate sa discute, oameni deschisi carora le place sa traiasca, oameni care apreciaza un vin bun si o clipa de repaus, oameni care fac soarele sa iasa din nori dupa o rafala de ploaie, sau lifturile unui turn sa inceapa sa functioneze. Oameni care iti fac viata mai frumoasa prin simpla lor existenta.

Va multumesc ca existati! Si va multumesc ca ati fost cu mine la Paris!

Mi-am lasat o bucatica de suflet la Paris, si ma asteapta acolo linistita sa ma duc la ea. Stiu ca ma voi intoarce in Paris asa cum stiu ca ma voi intoarce in Italia.

Am obosit.

Am obosit sa incerc sa imi dau seama ce simt. Am obosit sa ma intreb daca chiar simt ceea ce cred ca simt. Am obosit sa incerc sa nu mai simt, sau sa imi dau seama cat de real este ceea ce simt si cate sanse am sa nu mai simt in curand. Am obosit sa imi spun ca e bine sa simt.

Cred ca o sa ma opresc. O sa iau o pauza si o sa ma odihnesc. O sa imi las inima sa respire. Sa nu o mai intreb atata: dar tu ce iti doresti? Tu ce vrei? Pe cine vrei? Ce te face sa il vrei tocmai pe el? De ce nu pe celalalt? Sau poate ce cestalalt?

Ce o sa fie, o sa fie! Gata! Stop!

Vacanta de Paste

Sunt jumatate olteanca. De loc din satul Teascu din vale, comuna Argetoaia, judetul Dolj. Din centrul Craiovei si pana la curtea unde s-a nascut bunicul meu sunt 41.5 KM, iar dovada este borna kilometrica de la capul podului di la deala. De sunt intrebata in vale, in Teascu, a cui sunt raspund simplu: A lui Cornel a lui Marin a lui Stefan Fieraru. De sunt intrebat di la deala de centru, in Macrea, a cui sunt raspund iar simplu: A lui Cornel a lui Elena a lui Stefan Sfrantuica, dupa nume Ghebaur. Si ma stiu toti ca vin de la Bucuresti. Eu pe ei nu ii stiu dar sunt sigura ca daca ne asezam la masa la un pahar de vin ne gasim rude.

Anul acesta am fost de Paste acolo. Sunt alte obiceiuri. Mai bune, mai rele? Cine stie sa spuna si cine are curaj sa judece? Eu nu stiu si nu vreau sa judec. Sunt doar diferite. Biserica este langa cimitir acolo, sau mai bine spus cimitirul incepe din curtea bisericii si tine pana sus in deala.
Iar in noaptea de inviere este important sa iei lumina direct de la preot, si de ai vreun mort ce a murit fara lumina sa te duci sa ii duci lumina la mormant. In noaptea aceea, de te plimbi prin cimitir auzi bocete, strigate, plansete care indeamna mortii sa iasa sa vada lumina si pe cei ce ii viziteaza. De esti mai slab de inger mai bine stai departe de cimitirul luminat doar de palpaitul lumanarilor.

Mai apoi stai la slujba ce tine pana pe la 3.30, si abia pe urma poti sa iei Pastile. Daca ai luat Pastile poti sa te duci acasa sa ciocnesti un ou si sa mananci, apoi sa te culci ca a doua zi e zi mare: te duci la nasi. Asta daca nu cumva a venit Nasul de la Bucuresti la tine, caz in care
a doua zi nu urmeaza decat un mare desfrau cu carne de toate felurile facuta pe gratar, cu garnitura de vin, anticipata de salata de beuf minunata, vinete cu maioneza, oua inrosite si cozonac, si cate si mai cate bunatati. Iar apoi, cand deja simti ca pleznesti, si ca postul de 7 saptamani a fost in van vin prajiturile carora cu chiu cu vai le faci loc. Si ce iti ramane de facut decat sa stai de taina pana spre noapte, in timp ce in curte vin si pleaca alti fini de-ai finilor.

De acolo plec intotdeauna cu un sentiment de liniste ce este brusc daramat de zumzaitul tramvaielor ce se aude in dormitorul meu. Acolo vezi berze ce zboara si isi fac cuib pe stalpul de lumina de la poarta, vezi iepurasi ce abea au fost fatati, si iepuroaice ce isi apara puii. Vezi oua de gaina proaspat ouate ce pastreaza inca caldura. Acolo primavara inseamna cumpararea de pui de gaina, de cata de rata si ingijirea lor cu dragoste materna, ca sa creasca mari si buni de ciorba. Acolo toti stiu tot despre toata lumea. Si despre mine sunt sigura ca stiu lucruri pe care eu nici nu le gandesc. Acolo simt un sentiment de libertate ce il mai traiesc doar cand sunt cu cortul pe malul marii, sau sub vreun colt de stanca.

14 Februarie – cliseu sau sarbatoare

In curand vine 14 Februarie. Mail-ul meu este plin de oferte legate de ziua indragostitilor. Pe facebook peste tot vad diverse informatii legate tot de aceasta zi. Sunt unii care sunt mai pregatiti si declara luna Februarie ca fiind luna Iubirii. Altii spun ca cel mai bine este de cei care sunt singuri pentru ei vor sarbatorii ziua indragostitilor: „enjoying every minute of not having to give a flying fuck”. Iar cei mai fericiti par cei care anunta ca anul acesta nu mai este ziua indragostitilor pentru ca 14-02-12 = 0, si deci s-a anulat.

Pentru mine insa ziua indragostitilor nu este altceva decat un pretext. Un pretext sa iti arati dragostea pentru o alta persoana intr-un fel sau altul, cu o floare, o bomboana, un ursulet de plus, o scrisoare, un mail, un mesaj pe facebook, sau un sarut. Un pretext sa iti iei o pauza de la viata asta agitata pe care o traim cu totii si sa te retragi undeva doar cu acel sau acea care simti ca iti este jumatatea, iar acel undeva poate sa fie dormitorul, o sala de cinema, o sala de teatru, un restaurant, o cabana uitata pe un varf de munte, umbra unui brad, sau linistea unui parc. Este un pretext ca sa ii arati celuilalt ca il iubesti. Este un pretext de a rupe un pic monotonia din cuplu, de a avea o zi deosebita de toate celelalte, fie si daca asta inseamna sa faci dragoste un pic altfel, sau sa te saruti mai mult sau mai apasat.

Pana la urma astea sunt toate: si ziua de nastere, sau de nume, sau Craciunul, Revelionul, Pastele. Nu sunt altceva decat prilejuri de a arata celuilalt ca il iubesti. Eu asa le vad. De cand trece Pastele sunt cu ochii si urechile cascate ca sa vad ce le place celor din jurul meu pe care ii iubesc, pentru a sti exact ce sa le iau de Craciun. Asa iubesc eu. Asa sunt.

Pentru mine ziua indragostitilor a fost intotdeauna un prilej si un pretext de a ii reconfirma barbatului de langa mine iubirea fata de el. Cum si eu, ca si toti ceilalti, am fost crescuta cu ideea preconceputa ca toti ceilalti gandesc si simt la fel ca mine, concluzia mea in urma celor cateva zile de 14 si respectiv 24 Februarie de-a lungul anilor ce au trecut a fost simpla: pe mine nu ma iubeste nimeni. Nu de alta dar nimeni nu dorea sa isi reconfirme iubirea fata de mine prin vreun gest cat de mic, nimeni nu simtea nevoia sa imi arate iubirea in aceasta zi, nimeni nu imi intindea timid un fir de frezie sau un ursulet de plus.

Barbatii alaturi de care am sarbatorit sau, mai bine spus, am parcurs aceasta zi de 14 Februarie nu stiau cat de multa nevoie de iubire am eu. Si de ce sa ma mire. Nici macat eu nu stiam. Pentru unul mai importante au fost examenele, pentru altul 14 Februarie a fost un cliseu, un altul a uitat ca era 14 Februarie. Pe ceilalti i-am uitat eu. Astfel de persoane cred ca ar bifa, chiar daca ar fi intr-un cuplu, ca cei singuri de ziua indragostitilor: „are enjoying every minute of not having to give a flying fuck’. Pentru ei este intr-adevar un chin sa treaca prin ziua indragostitilor.

Si totusi eu nu o sa fac asta de ziua indragostitilor. Si nu, cu siguranta nu o sa ma arunc intr-o sticla de bautura, sau sa ma arunc de la etajul 5, sau sa imi sun toti fostii implorandu-i sa vina sa ma salveze de singuratate, si nici nu o sa imi plang de mila. Acum stiu de ce am nevoie. Eu am nevoie de iubire, si vreau sa sarbatoresc aceasta zi corect, alaturi de o persoana care ma iubeste, care este dispusa sa imi arate ca ma iubeste si pe care a o iubesc. Asa ca voi petrece aceasta zi cu mine. Si sunt sigura ca imi voi ghici toate gandurile si toate dorintele si ca anul acesta o sa primesc si frezii, si o sa beau un pahar de vin bun, si o sa fac tot ce imi trece prin cap.

Si toate acele sentimente ce or sa vajaie prin mine precum rapidul de Craiova o sa le opresc un pic in gara, si o sa le poftesc la masa cu mine, si o sa le hranesc sa creasca mari si frumoase si sigure de ele. Nu o sa le mai ascund in spatele unor paravane gen: mie nu imi pasa, pentru mine sarbatoarea asta nu este altceva decat un cliseu, aceasta sarbatoare a aparut din cauza comercialului si mie nu imi place comercialul, mie nu imi place sa fac ce fac toti ceilalti, pe mine nu ma afecteaza ca el nu m-a sunat sa vada ce fac etc. Toate acestea sunt clisee atata timp cat sunt atatia altii care le repeta la nesfarsit. Aceasta sarbatoare a devenit brusc sarbatoarea „cat de fericit sunt eu ca sunt singur”.

Anul asta o sa las cliseul la o parte, si comecialul si o sa traiesc aceasta sarbatoare cu inima. Si cum o vrea ea sa fie in acea zi asa sa fie: trista, vesela, geloasa, furioasa. Important este ca o sa fie iubita. In acest an de ziua indragostitilor o sa fiu indragostita de inima mea.

Cum sa scapi de zapada din balcon

A nins destul de mult. Chiar si la mine in balcon este zapada. Putina, dar este. Mie imi place zapada asa ca am lasat-o acolo. Exista insa persoane care considera ca aceasta zapada este daunatoare, si ca drept urmare trebuie sa scapam de ea cu orice pret. Exista doua metode.

Metoda Neanderthal:

Pasul 1: se ia zapada cu o lopata, cu un faras sau cu mana
Pasul 2: se arunca peste balcon
Pasul 3: te ascuzi repede in dosul balconului sa nu te vada oamenii care treceau pe sub balcon si care se uita in sus. Daca sunt si copaci in drumul zapezii de sus in jos trecatorii or sa creada ca a cazut zapada natural din copaci.
Pasul 4: se repeta pasii de mai sus pana nu mai este zapada in balcon

Metoda civilizata:

Pasul 1: se aduce o galeata, un lighean sau un vas mai mare pe balcon (eventual nu un vas in care se gateste deoarece zapada contine impuritati)
Pasul 2: se aduna zapada in vas folosind o lopata, sau un faras, sau chiar mana
Pasul 3: cand vasul este plin se rastoarna in cada
Pasul 4: se repeta operatiunea de mai sus pana cand nu mai este zapada in balcon
Pasul 5: se spala cada si vasul utilizat pentru caratul zapezii din balcon

Nota: daca se doreste ca zapada din cada sa se topeasca mai repede i se face un dus cu apa calda.

Argumente pentru utilizarea metodei civilizate (daca mai sunt necesare, si cei 7 ani de acasa nu te invita sa o folosesti fara sa mai intrebi):

- Intervalul de timp pentru golirea balconului prin metoda civilizata nu este mai mare decat intervalul de timp necesar pentru metoda Neaderthal
- Metoda Neanderthal poate sa duca la afectiuni ale coloanei datorate operatiunii de ascuns in dosul balconului
- Sansele de a rani pe cineva scad pana aproape de 0
- Vecinii or sa stie ca au parte de un vecin cu bun simt, si nu de un vecin care nu a mai vazut zapada in balcon in viata lui, ci doar pe camp
- Proprietarul masinii parcate sub balconul tau o sa fie fericit pentru ca nu are masina avariata
- O sa avem un motiv in minus de a ne plange ca traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul

Dedicat vecinului de peste drum care arunca zapada in capul oamenilor.

Invictus

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

William Ernest Henley

Putem sa iubim de mai multe ori?

A fost acum mult timp. Atat de mult timp ca ma intreb cum de imi aduc aminte. Eram mica. Inca nu implinisem 17 ani. Pentru prima data aveam petrecere de ziua mea. Erau si ai mei acasa, dar cui ii pasa. Imi placea de un baiat. Il chema Razvan. Il cheama si acum tot Razvan doar ca nu mai este baiat. Este barbat. Oricum eram imbracata foarte dragut: un body alb de danteluta si o fusta scurta neagra, si niste sandale cu baretute tot negre cu un pic de toc. Nu aveam incredere in mine prea multa. Vedeam privirile celor din jur dar nu imi venea sa cred ca se uitau la mine. Imi venea sa le strig: „Hey! Nu va mai uitati asa! Sunt tot eu.”
Am dansat. Imi placea sa dansez si pe vremea aceea cum imi place si acum. Nu prea stia sa danseze dar stia sa conduca. Ma simteam in al noualea cer. Cum nu erau prea multe scaune, si cum vroiam sa stam de vorba m-am luat in brate. Nu imi aduc aminte despre ce am vorbit. Stiu ca am vorbit destul de mult, dar despre ce nu stiu. Din acea seara imi aduc aminte un singur lucru: momentul cand mana lui a coborat pe glezna mea, iar buzele i s-au lipit de ale mele. Senzatia aceea nu am mai trait-o mult timp dupa. Aveam sa o simt din nou 30 de ani mai tarziu cu un barbat de data asta pe care il chema Marius. Nici macar prima data cand am facut sex nu mi-a ramas intiparita cum mi-a ramas intiparit primul sarut. Si acum, 14 ani mai tarziu, daca inchid ochi si imi aduc aminte resimt senzatia. Este incredibil, dar imposibil de descris.
Relatia aceea nu a durat mult. Sau mai exact timpul in care am fost propriu-zis impreuna nu a durat mult. O luna sau doua mai tarziu ne-am despartit. De ce? Nu stiu. Nu am inteles niciodata. Au urmat o groaza de iesiri cu prieteni comuni. Iesiri unde, de fiecare data, reuseam sa ne lipim unul de altul. As spune ca marca de scrisoare. Doar ca la noi nu dura decat o seara, in timp ce marca se lipeste de scrisoare pentru totdeauna. Noi dimineata eram din nou doi straini. Am avut un moment in care am spus: „Gata! Trebuie sa fac ceva!.” Si am facut ceva. M-am dus la el si i-am spus: „Eu vreau sa fiu cu tine! Tu vrei sa fii cu mine?” Si el mi-a raspuns: „Sunt un dobitoc.” Imi aduc aminte ca atunci m-am gadit: „cum sa fie un dobitoc? Eu il iubesc.” Acum stiu ca avea dreptate. Dar nu numai un dobitoc a fost, dar si un fraier. M-a pierdut pe mine. Atunci nu credeam in mine, dar acum stiu ce pot, ce sunt, ce simt. Drumurile noastre au mers mai departe, in doua directii complet opuse. Si chiar daca parem sa ne intalnim din cand in cand, pentru ca familiile noastre sunt prietene, noi nu ne intalnim de fapt. Suntem in doua planuri total diferite. Nici nu ne vedem macar.
Am iubit pana acum de doua ori. Pe Razvan cand aveam 17 ani, si pe Marius acum. Un baiat si un barbat. Inima mea de copil a iubit odata un baiat. Acum inima mea de femeie iubeste un barbat. Putem sa iubim de mai multe ori? Da.

Mister elucidat. Elementar Mr Watson

Prima zi din 2012 a inceput bine. Am elucidat un mister ce ma chinuia demult: cum se poate ca unii oameni sa nu stie cum sa se comporte la cinematograf.

Am fost cu Andu si Ioana (fratele meu si sora mea), si Monica la cinematograf sa vedem Sherlock Holmes: A Game Of Shadows. Interesant film. Doi actori preferati: Jude Law si Robert Downey Jr. Doua ore de film cu doi barbati sexy. Perfect pentru prima zi a anului.

In spatele nostru, cum se intampla din ce in ce mai des in ultima vreme la cinematograf, 4 persoane. Trei femei si un barbat. Pe una dintre femei o chema Deea. De unde stiu? Elementar Mr Watson. S-au strigat in mijlocul fimlui, si culmea au si raspuns. Faptul ca m-am intors sa ma uit la ei nu i-a ajutat sa isi dea seama ca au facut ceva gresit. Erau de asemenea foarte mari. Atat de mari incat nu incapeau in scaune. Si era necesar sa se impinga in scaunele din fata. Daca prima data cand m-am intors nu am spus nimic, a doua oara am rugat-o frumos pe femeia ce statea in spatele meu sa nu mai loveasca in scaun. Nici asta nu a ajutat.

Am reusit cumva sa urmaresc filmul si sa imi placa. Si un mic spirit de detectiv mi s-a activat. Astfel, cand filmul s-a terminat si ne-am ridicat in picioare, i-am auzit urland peste scaune catre alti prieteni ce ii intrebasera „V-a placut la cinema?”. Raspunsul de la femeia cea mare ce statea in spatele meu a venit prompt: „Da! Ne-a placut la Cinema. Mai venim si alta data.”. Si atunci mi-am dat seama: orice detectiv trebuie sa verifice teoria. Si am verificat:

„Prima data la cinema?” am intrebat eu inocent.
„Da” a venit raspunsul sigur, cu gura plina si cu nasul in vant pentru a isi arata superioritate (de parca nu stiam din timpul filmului: eu nu reusisem sa ajung la scaunul din fata in timp ce ea se proptise bine in al meu. Superioara imi era cu cateva Kg.)
„Se vede” am spus eu.

Cateva zeci de secunde mai tarziu s-au prins ce au facut, s-au prins ca s-au dat de gol, ca, asa cum spun americanii, „they blew their cover”. Prea tarziu. Eu mi-am rezolvat misterul care ma chinuia de ceva timp: ce este cu acesti oameni care nu stiu sa se comporte la cinema? De unde au aparut cei care vorbesc tare in timpul filmului, care vorbesc la telefon, care lovesc in scaunul spectatorului din fata, care vin cu pungi de chipsuri si se chinuie timp de 10 minute sa le deschida fosnindu-le pana le deschid, lipsiti fiind de consideratie fata de ceilalti spectatori? Erau mai multe posibilitati: s-au nascut la 8 ani si nu au putut sa beneficieze astfel de cei 7 ani de acasa, le face placere sa ii deranjeze pe cei din jur sau nu au mai fost pana acum la Cinema si ca drept urmare nu stiu cum sa se comporte.

Raspunsul: nu au mai fost la cinema. Elementar Mr Watson. Ce putem noi sa facem? Sa le impartasim cateva din reguli cand ii mai vedem, luand insa in considerare ca nu este vina lor ca nu au avut posibilitatea pana acum sa mearga la Cinema. Nu toti avem aceleasi oportunitati si trebuie sa ii ajutam si pe ei sa se integreze in societate.