Invictus

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

William Ernest Henley

Putem sa iubim de mai multe ori?

A fost acum mult timp. Atat de mult timp ca ma intreb cum de imi aduc aminte. Eram mica. Inca nu implinisem 17 ani. Pentru prima data aveam petrecere de ziua mea. Erau si ai mei acasa, dar cui ii pasa. Imi placea de un baiat. Il chema Razvan. Il cheama si acum tot Razvan doar ca nu mai este baiat. Este barbat. Oricum eram imbracata foarte dragut: un body alb de danteluta si o fusta scurta neagra, si niste sandale cu baretute tot negre cu un pic de toc. Nu aveam incredere in mine prea multa. Vedeam privirile celor din jur dar nu imi venea sa cred ca se uitau la mine. Imi venea sa le strig: „Hey! Nu va mai uitati asa! Sunt tot eu.”
Am dansat. Imi placea sa dansez si pe vremea aceea cum imi place si acum. Nu prea stia sa danseze dar stia sa conduca. Ma simteam in al noualea cer. Cum nu erau prea multe scaune, si cum vroiam sa stam de vorba m-am luat in brate. Nu imi aduc aminte despre ce am vorbit. Stiu ca am vorbit destul de mult, dar despre ce nu stiu. Din acea seara imi aduc aminte un singur lucru: momentul cand mana lui a coborat pe glezna mea, iar buzele i s-au lipit de ale mele. Senzatia aceea nu am mai trait-o mult timp dupa. Aveam sa o simt din nou 30 de ani mai tarziu cu un barbat de data asta pe care il chema Marius. Nici macar prima data cand am facut sex nu mi-a ramas intiparita cum mi-a ramas intiparit primul sarut. Si acum, 14 ani mai tarziu, daca inchid ochi si imi aduc aminte resimt senzatia. Este incredibil, dar imposibil de descris.
Relatia aceea nu a durat mult. Sau mai exact timpul in care am fost propriu-zis impreuna nu a durat mult. O luna sau doua mai tarziu ne-am despartit. De ce? Nu stiu. Nu am inteles niciodata. Au urmat o groaza de iesiri cu prieteni comuni. Iesiri unde, de fiecare data, reuseam sa ne lipim unul de altul. As spune ca marca de scrisoare. Doar ca la noi nu dura decat o seara, in timp ce marca se lipeste de scrisoare pentru totdeauna. Noi dimineata eram din nou doi straini. Am avut un moment in care am spus: „Gata! Trebuie sa fac ceva!.” Si am facut ceva. M-am dus la el si i-am spus: „Eu vreau sa fiu cu tine! Tu vrei sa fii cu mine?” Si el mi-a raspuns: „Sunt un dobitoc.” Imi aduc aminte ca atunci m-am gadit: „cum sa fie un dobitoc? Eu il iubesc.” Acum stiu ca avea dreptate. Dar nu numai un dobitoc a fost, dar si un fraier. M-a pierdut pe mine. Atunci nu credeam in mine, dar acum stiu ce pot, ce sunt, ce simt. Drumurile noastre au mers mai departe, in doua directii complet opuse. Si chiar daca parem sa ne intalnim din cand in cand, pentru ca familiile noastre sunt prietene, noi nu ne intalnim de fapt. Suntem in doua planuri total diferite. Nici nu ne vedem macar.
Am iubit pana acum de doua ori. Pe Razvan cand aveam 17 ani, si pe Marius acum. Un baiat si un barbat. Inima mea de copil a iubit odata un baiat. Acum inima mea de femeie iubeste un barbat. Putem sa iubim de mai multe ori? Da.

Mister elucidat. Elementar Mr Watson

Prima zi din 2012 a inceput bine. Am elucidat un mister ce ma chinuia demult: cum se poate ca unii oameni sa nu stie cum sa se comporte la cinematograf.

Am fost cu Andu si Ioana (fratele meu si sora mea), si Monica la cinematograf sa vedem Sherlock Holmes: A Game Of Shadows. Interesant film. Doi actori preferati: Jude Law si Robert Downey Jr. Doua ore de film cu doi barbati sexy. Perfect pentru prima zi a anului.

In spatele nostru, cum se intampla din ce in ce mai des in ultima vreme la cinematograf, 4 persoane. Trei femei si un barbat. Pe una dintre femei o chema Deea. De unde stiu? Elementar Mr Watson. S-au strigat in mijlocul fimlui, si culmea au si raspuns. Faptul ca m-am intors sa ma uit la ei nu i-a ajutat sa isi dea seama ca au facut ceva gresit. Erau de asemenea foarte mari. Atat de mari incat nu incapeau in scaune. Si era necesar sa se impinga in scaunele din fata. Daca prima data cand m-am intors nu am spus nimic, a doua oara am rugat-o frumos pe femeia ce statea in spatele meu sa nu mai loveasca in scaun. Nici asta nu a ajutat.

Am reusit cumva sa urmaresc filmul si sa imi placa. Si un mic spirit de detectiv mi s-a activat. Astfel, cand filmul s-a terminat si ne-am ridicat in picioare, i-am auzit urland peste scaune catre alti prieteni ce ii intrebasera „V-a placut la cinema?”. Raspunsul de la femeia cea mare ce statea in spatele meu a venit prompt: „Da! Ne-a placut la Cinema. Mai venim si alta data.”. Si atunci mi-am dat seama: orice detectiv trebuie sa verifice teoria. Si am verificat:

„Prima data la cinema?” am intrebat eu inocent.
„Da” a venit raspunsul sigur, cu gura plina si cu nasul in vant pentru a isi arata superioritate (de parca nu stiam din timpul filmului: eu nu reusisem sa ajung la scaunul din fata in timp ce ea se proptise bine in al meu. Superioara imi era cu cateva Kg.)
„Se vede” am spus eu.

Cateva zeci de secunde mai tarziu s-au prins ce au facut, s-au prins ca s-au dat de gol, ca, asa cum spun americanii, „they blew their cover”. Prea tarziu. Eu mi-am rezolvat misterul care ma chinuia de ceva timp: ce este cu acesti oameni care nu stiu sa se comporte la cinema? De unde au aparut cei care vorbesc tare in timpul filmului, care vorbesc la telefon, care lovesc in scaunul spectatorului din fata, care vin cu pungi de chipsuri si se chinuie timp de 10 minute sa le deschida fosnindu-le pana le deschid, lipsiti fiind de consideratie fata de ceilalti spectatori? Erau mai multe posibilitati: s-au nascut la 8 ani si nu au putut sa beneficieze astfel de cei 7 ani de acasa, le face placere sa ii deranjeze pe cei din jur sau nu au mai fost pana acum la Cinema si ca drept urmare nu stiu cum sa se comporte.

Raspunsul: nu au mai fost la cinema. Elementar Mr Watson. Ce putem noi sa facem? Sa le impartasim cateva din reguli cand ii mai vedem, luand insa in considerare ca nu este vina lor ca nu au avut posibilitatea pana acum sa mearga la Cinema. Nu toti avem aceleasi oportunitati si trebuie sa ii ajutam si pe ei sa se integreze in societate.