Craciunul este un moment important din an pentru mine. Si
despre cum vad eu Craciunul vreau sa scriu acum.
Pentru mine Craciunul este un moment in care pot sa imbratisez si sa transmit
caldura si iubirea pe care o simt altor persoane. Este un moment in care
familia se aduna si se povestesc momente frumoase de peste an, se deapana
amintiri din vremuri demult uitate, se impart zambete si voie buna. Se
glumeste, se rade, se joaca. Ei bine, da, si joaca are rolul ei in sarbatoarea
aceasta. In zilele astea ma joc cu nepotelele mele asa cum inainte ma jucam cu
fratele meu. Si sa mai zic ceva: ma joc inclusiv cu fratele meu. De ce? Pentru
ca suntem copii.
In pregatirea serii in care vine Mosul pornesc spre
magazine pentru a aduna mici surprize pentru cei dragi. Nu simt insa
incrancenarea asta a goanei dupa cadouri. Pentru mine si cautatul unui cadou
este tot o joaca, o joaca ce presupune sa parcurg magazine privind diverse
obiecte, avand in inima si in suflet oameni dragi mie, sigura fiind ca, atunci
cand il voi intalni, cadoul potrivit
„imi va vorbi” despre cel sau cea catre care se indreapta. Fiind o
joaca, la sfrasitul zilei, desi ma dor picioarele, spatele, mainile, sufletul
imi e plin de bucurie, de iubire, de caldura.
In seara de Ajun privesc cu drag oamenii carora le-am
rezervat un loc in inima mea cum desfac ambalajele cu atentie pregatite si cum
se lumineaza. Urmaresc zambetele, reactiile, jucausenia lor de copii carora
Mosul le-a adus ceva.
A doua zi, de Craciun, cand ne adunam cu totii, iubirea pe
care o simt pornind din inima mea, intalnindu-se cu iubirea ce porneste din
inima celorlalti, dansand parca un tango in mijlocul incaperii, un tango in
care se prind toate inimile noastre, aceasta iubire ma incalzeste, ma mangaie,
ma imbratiseaza.
Asta este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi
ofera un pretext de a oferi si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in
restul zilelor din an doar ca mult mai intens.
Mi-am scris povestea despre Craciun pe 24 Decembrie,
dimineata cand imi beam cafeaua proaspat rasnita. Nu am pus povestea pe blog.
Nu imediat. M-am hotarat sa urmaresc si sa observ cat din ceea ce am scris este
imaginatie, dorinta, vis si cat chiar se intampla aievea. Mi-am lasat inima
libera sa simta, mintea libera sa exploreze, sufletul liber sa zburde.
Si am observat galagia
din familia mea. Am observat acea galagie data de imbratisari zgomotoase, urari
rostite din suflet si cu suflet, rasete si cantece, clape de pian strunite de
fetite mici, masinute controlate din telecomanda ce se invart printre
picioarele participantilor la petrecere daramand mici bucatele de Lego, veselie
cand Mos Craciun lasa cadourile la usa pentru ca era prea grabit si trebuia sa
ajunga la toti copii, ambalaje ce se rup pentru a descoperi ochilor curiosi
micile sau marile cadouri, pahare ciocnite si chicote de adulti si copii.
In ziua de Craciun am observat abundenta mesei incarcate cu
bunatati pregatite pentru fiecare invitat. Au fost multe si felurite gustari
pregatite cu dragoste si, pe alocuri, chiar cu dedicatie speciala. Fiecare a
gustat cate un pic din fiecare. Cel mai greu a fost cand pe masa a ajuns
desertul: palarioare cu crema delicioasa de ciocolata pentru Ioana, bezele
pentru mine, prajitura cu visine pentru Cati. Fiecare delicioase, fiecare
spunand povestea iubirii cu care au fost pregatite.
Seara am pornit pe jos spre casa avand sufletul plin de
caldura, de iubire, chipul luminat de un zambet, inima usoara, ochii de copil
curiosi sa descopere seara si linistea de pe strazi. Mi-am dat seama ca asta
este Craciunul pentru mine: o sarbatoare care imi ofera un pretext de a oferi
si a ma bucura de clipe pe care le traiesc si in restul zilelor din an doar ca
mult mai intens.
