miercuri, 1 august 2018

Provence 2018

O pătură de nori albi, precum o turmă de oițe înghesuite una în alta, se întinde până la orizontul colorat în portocaliu. Brâul portocaliu se pierde în cerul care e încă albastru dar care începe să se transforme într-un albastru din ce în ce mai închis pe măsură ce privirea se ridică dinspre orizont. Prin pătura de nori se zăresc orășele luminate. Îmi dau seama de aici de sus că acolo jos este deja noapte.
Turma de oițe se transformă încet din alb în gri. Luminițele orașelor luminează din ce în ce mai clar. Banda portocalie de la orizont se îngustează. Acolo unde cerul este albastru închis apare o stea. Pe deasupra noastră trece un alt avion. Sufletul îmi dansează. Mă apropii de Provence.

***

Am ajuns seara târziu. Avionul a avut întârziere o oră, dar când i-am văzut pe Căti și pe Andu nu a mai contat. Prima zi am petrecut-o pe marginea piscinei din curtea micuței casuțe provensale în care ne găzduiesc Lila și Mihai. Am învățat să sar pe canapea (canapeaua e un colac imens care plutește pe lângă marginea piscinei atunci când te hotărăști să... sari pe el), am executat și câteva ”Ghighi bomb” (săritura care îmi poartă numele), ne-am stropit cu bețe imense ce scuipau apă. Într-un cuvânt eram 3 copii dragălași care se jucau pe lângă și în piscină. Când am obosit ne-am retras la un Dixit.
Seara aveam bilete la un festival de pian ce se descfășoară într-un parc din La Roque d’Antheron. Am ajuns acolo un pic mai devreme așa că am avut timp pentru a bea un pahar de șampanie sub brazii cei înalți. Când ne-am așezat pe scaunele noastre încă era lumină dar soarele apusese. Țigalii (cicadele) își cântau cântecul când pianul a prins glas. Pe măsură ce cântecul aduna note țigalii începeau să tacă iar stelele începeau să lumineze din ce în ce în ce mai tare. Când a tăcut muzica la pauză țigalii un început din nou dar au lăsat din nou pianul să răsune după pauză. Ca și cum exista o înțelegere între eiȘ acum vorbesc eu, acum cântați voi. În spatele nostru era un reflector ce își trimitea razele până pe scenă. În lumina lui se rătăceau din când în când gâze care dansau pe muzică. Le vedeai când mai agitate, când mai liniștite, simțind parcă felul în care sunt atinse clapele de către pianist.
Seara am ajuns înapoi pe terasa provensală unde am testat brânzeturile pe care le achiziționasem de dimineață la piața de dumincă și un vin bun: Matayac Cahors Malbec, 2015.

***

Am plecat de dimineață către Gorges du Verdon. Drumul ne-a purtat repede în afara autostrăzii plimbându-ne printre câmpuri de lavandă. Nu mai aveam dorința nebună de anul trecut de a ne face poze în lavandă așa că ne-a fost destul de ușor să înaintăm doar admirând șirurile mov care se întindeau ordonat către orizont. Asta până când un câmp mai mov decât celelalte, sau poate că era înconjurat de un lan galben pe care fusese grâu și de aceea părea mai mov, ne-a obligat să ne oprim. Așa că ne-am ciondănit un pic cu albinuțele pe florile de lavandă, am făcut câteva poze și am plecat mai departe.
Următoarea oprire a fost în Moustiers Sainte Marie. Un orășel cochet contruit sub stânci, un orășel în care casele de culoarea nisipului erau împodobite cu flori colorate. Ne-am ascuns acolo într-un mic restaurant pe malul unei cascade și ne-am bucurat de un prânz delicios. Apoi a urmat o înghețată cum numai in Provence poți să mănânci.
Drumul ne-a purtat apoi prin Gorges du Verdon. De la înălțime am admirat stâncile ce se înălțau către cer. Dar mai aveam din zi așa că am coborât pe malul lacului Saint Croix. Acolo eu, împreună cu nepoțelele și fratele meu ne-am suit pe o hidrobicicletă și ne-am avântat printre stânci. În drumul nostru am întâlnit o micuță cascadă creată de o apă care venea de pe munte și se arunca în apa de sub noi. Nu am rezistat să nu înotăm până sub ea. Apa ce venea din munte era mult mai rece decât cea din chei. Întoarcerea pe bărcuță a fost destul de rapidă.
Seara, cum eram în Provence, după ce ne-am pregătit bagajele pentru plecarea către Parisam mai degustat ceva brânzeturi alături de un alt vin roșu: L Oppidum dex Canvers, Coteaux d Aix en Provence.

***

Despre Paris se spune că este un oraș al iubirii, al romanticilor incurabili. O romantică incurabilă sunt și eu. și de fiecare dată când am fost în Paris am fost alături de oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc. Poate de asta Parisul m-a iubit de fiecare dată. Nici acum nu a fost altfel. Am descoperit însă un Paris foarte agitat. Furnicar de oameni. Mirosurile Parisului vara nu sunt tocmai cele mai plăcute. Înghesuiala. Căldura. Toate te fac să îți dorești să găsești un pic de răcoare. Avantajele au apărut și ele: înghețata a fost dezgustată în mai multe locuri, vinul rece sau cocktail-urile ajutau să treacă din căldura verii, briza de la Bateaux Mouches, apusul din Turnul Eiffel (al 4-lea apus după cele 3 apusuri văzute acum mulți ani, într-o primăvară când 4 prieteni s-au hotărât să urce pe trepte în turn și așa au reușit să vadă apusul de 3 ori), alergatul prin stropii de apă stârniți de vântul furtunii ce se apropia, micul dejun mâncat la terasa unui restaurant din Montmartre în timp ce priveam artiștii ce îsi așezau operele sau tocmai le creau. În Paris mi-am lăsat cânva o bucățică din inima mea și nici măcar acum nu am luat-o complet înapoi. Mai vreau să revin în Paris.

***

Pe geamul avionului o linie lăptoasă separă parcă două lumi. Sus: stele, negru clar, dă impresia că ştii exact despre ce este vorba. Jos: luminițe pierdute într- o mare de negru neclar, cu contururi care se pierd parcă în marea lăptoasă. Şi mă uit sus şi sunt atât de multe stele, atât de vii. Şi mă gândesc: dacă aş vedea acum o st3a căzătoare aş ştii exact ce să îmi doresc. Dar nu. Fără dorințe în seara asta.
La orizont, la limita între marea lăptoasă şi cerul cu stele se joacă licurici. Luminițe care se închid şi se deschid precum cele ale avionului în a cărui burtă mă aflu şi eu. Atât de multe.
Deasupra mea era constelația lebedei cu "w" ei simpatic. Tot primvind-o mi-am dat seama că îmi e dor de munte. Acolo cerul e mult mai negru şi stelele sunt mult mai multe. Îmi e dor de cer de munte noaptea. De foaete mult timp nu am mai văzut un astfel de cer.
Dintr-o dată parcă ne scufundăm în marea lăptoasă. Bucata cu stele se micşorează şi parte din stele parcă dispar.
Avionul pluteşte din ce în ce mai aproape de luminițele blurate de sub noi. Acum ele devin din ce în ce mai clare. În timp ce stelele de pe cer dispar una câte una, luminițele de sub noi se adună şi crează şosele şi mici orăşele, căsuțe adunate în cartiere. Pe şoselele formate apar micuțe luminițe care se plimbă. Cu siguranță maşinuțe care duc oamenii către casele lor. Încetul cu încetul luminițele s-au transformat în căsuțe. Apoi au început să se vadă stâlpii de iluminat. Au urmat apoi luminile pistei. Iar când avionul a ajuns pe pistă din stele de pe cer nu a mai rămas decât un dor. La fel cum dor îmi era şi de poveştile de seară pe care le spuneam când eu când Căti. Dacă aş fi rămas în Provence în seara asta ar fi fost rândul ei.

***

Povești îmbibate în vise
Sau vise-mbibate-n povești
Imagini ce nu pot fi descrise
Dar unde mă bucur că sunt
Inima-ncearcă a cuprinde
În sufletul ce parcă se-ntinde
            Să-ncapă mai mult

E soare și parcă-i lavandă
Sunt stânci, e surâs, e cascadă
Îmbrățișări dacă vrei sunt o mie
Și inima pare să știe
            Și vrea tot mai mult.

Sunt râsete. E veselie.
Eu nu sunt doar una-ntr-o mie
Și-i bine să mă simt iubită
Ghighiță ei chiar mă alintă
            Și râd tot mai mult

Acum amintiri am o mie,
Iar inima-n piept este vie
Și bate și râde și cântă
Cu râsete ea se încântă
            Și vrea tot mai mult.

Povești îmbibate în vise
Sau vise-mbibate-n povești
Îmbrățișări am pe piele înscrise
În care mă bucur că sunt.
Inima-ncearcă a cuprinde
În sufletul ce parcă se-ntinde
            Să-ncapă mai mult.