MagiCAMP – Poveste despre magie

E sâmbătă dimineață şi casa miroase a cafea proaspăt râşnită. De undeva de lângă mine Norah Jones îmi şopteşte: Come away with me. Şi aş zbura acum către locul unde mi-am lăsat inima. Îmi iau agenda şi mă apuc să îmi aștern sufletul între paginile ei. În casă e linişte. E mult prea linişte. Azi noapte, pentru a nu ştiu câta oară de când am revenit în apartamentul din Viena, m-am trezit şi am căutat copii în toată casa. De fiecare dată abia când mă trezesc de tot mi se linişteşte neliniştea din suflet şi îmi dau seama că nu e niciun copil în casă. Sunt singură. Aşa că mă bag înapoi în pat şi visez că sunt din nou acolo.

Dar să încep cu începutul. Acum 2 săptămâni, într-o duminică dimineață, am pășit în curtea de la Brănești. Venisem să dăruiesc fără să știu cât de mult aveam să primesc în schimb. Doamna Polonic a ieșit în întâmpinarea noastră și le-a spus părinților mei că vor primi înapoi un alt copil. Am înregistrat dar nu am băgat prea mult în seamă. În mine gândurile se zbăteau precum niște talazuri: oare mă voi descurca? oare mă voi înțelege cu ceilalți voluntari? oare mă vor plăcea copiii? se vor juca cu mine? voi ști să mă joc cu ei? mă vor primi între ei?

Am fost o copilă timidă care nu vorbea cu ceilalți copii până nu era băgată în seamă, Veșnic plecam la joacă împreună cu fratele meu care știam că mă va alege în echipa lui și dacă nu mă întrebai aș fi fost în stare să stau într-un colț, să mă uit la ceilalți copii cum se joacă și să sufăr în tăcere. Întrebările care îmi vâjâiau acum în cap erau întrebările copilăriei mele. Le știam. Le trăisem. Experiențele ultimilor ani îmi spuneau că totul va fi bine dar emoțiile mele se amestecau până ce în inima mea a pornit un rollercoaster care mă ridica și mă cobora când și cum voia el.

Spre seară au venit copiii. M-au topit din primul moment cu zâmbetele lor calde și îmbrățișările spontane. Am dansat, ne-am jucat, am mâncat papa bun pregătită de Echipa de Papa Bun în frunte cu Doamna Polonic și am mai dansat un pic.

Ziua de luni a trecut ca prin vis. Toate emoțiile de cu o zi înainte mă epuizaseră. Aș fi fost mai odihnită dacă aș fi alegat un maraton. Am furat o jumătate de oră de somn la prânz de care aveam mare nevoie prin bunăvoința voluntarului alături de care aveam grijă de camera Unicornilor. A fost ultima dată când am dormit la amiază în cele 7 zile.

Ceva s-a întâmplat cu mine in primele 2 zile. Ceva ce nu știu cum să explic. Cumva toate nevoile mi s-au activat deodată: nevoia de validare, nevoia de a fi acceptată, nevoia de iubire. Și exact ca în copilărie eram in căutarea acelor semne că ″NU″. Cele cu ″DA″ treceau pe lângă mine neremarcate. Sfaturile primite în acele zile, sfaturi care știu că erau oferite din inimă și ca să mă ajute să mă descurc mai bine cu copiii, le primeam ca pe niște lovituri. Totul a culminat marți seara când, la ședința voluntarilor, am strigat: ″Nu sunt perfectă. Și nici nu am să fiu vreodată.″

Marți noaptea am adormit plângând sub plapumă. Mulți îmi știu râsul puternic și colorat. Puțini știu cum plâng: încetișor ca un șoricel. Prietenii de acasă parcă mă simțiseră. Aveam mai multe mesaje cu o singură întrebare: ″Ești bine?″. Nici nu puteam să le răspund. Ce să le spun? Totul în mine urla că nu sunt suficient de bună, că nu am ce să ofer, că nu am ce căuta acolo, că stric tot ceea ce oamenii aceștia au construit. A doua zi dimineață cineva mi-a zis: ″Zâmbește!″. Nu aș fi putut să zâmbesc fără să încep să plâng.

Hei! Dar asta nu este o poveste tristă iar curtea de la Brănești nu este o curte normală ci e o curte plină de magie. Iar miercuri ceva s-a întâmplat și, ca întotdeauna când e vorba de magie, nu prea pot să spun ce anume. Cert este că zâmbetul mi-a reapărut pe chip. Poate au fost ″cuprinderile″ în care am fost prinsă de voluntari si copii, ori poate a fost rostirea cuvintelor magice ″Nu sunt perfectă.″, poate au fost jocurile, ori poate a fost când 3 băieței m-au ales să fiu voluntarul lor și să urc cu ei in balon, sau poate chiar călătoria cu balonul a fost, sau poate poveștile copiilor spuse în timp ce desenau căluți pe tricouri, ori poate când un băiețel de o șchioapă îmi zicea cum lasă el mâncare pentru păsări și o așeza frumos sus pe un bolovan ca să fie pentru păsări și nu pentru ″guzgani″, sau poate a fost apusul din seara aceea încadrat perfect de mașinile taberei având pe fundal balonul ce se înălța din nou și din nou către cer sau zâmbetele și chiotele de bucurie ale celor din jur au fost cele care mi-au încălzit inima și mi-au readus zâmbetul pe chip. Sau poate a fost pur și simplu ciocolata primită în acea seară. Nu știu. Atât știu: ceva s-a întâmplat miercuri. Inima a devenit mai ușoară, brațele s-au deschis mai ușor pentru a primi și a dărui îmbrățișări, zâmbetul mi-a reapărut pe chip și râsul a explodat din nou.

Prima jumătate a zilei de joi a fost despre curaj. Am fost pentru prima dată într-un parc de aventură. Bine, bine, mai fusesem și marți dar eu nu pusesem până acum piciorul atât de sus și de jos lucrurile par mult mai simple. Recunosc că mi-au cam tremurat piciorușele cât am parcurs parcul până la platforma pe care urma să îmi petrec prima jumătate de zi. Senzația este total diferită față de escaladă. La escaladă stânca stă pe loc în timp ce corpul tău se mișcă. Aici, pe anumite bucăți, totul se mișcă atunci când corpul tău se mișcă. Am urmărit copii mai mici și mai mari care au parcurs parcul. M-a impresionat o fetiță care plângea atunci când a ajuns la bucata ce ducea la mine. Deja făceam planuri dacă să o lăsăm să mai stea și să lăsăm un alt copil să treacă între timp sau să o lăsăm pe ea să treacă prima. Eu înaintasem până la platforma de unde venea ea și așteptam concluzia discuției dintre ea și voluntara de pe acea platformă, discuție ce se purta în rusă. Și iată că pornește spre mine. Cu fiecare pas pe care eu îl făceam cu spatele ea făcea un pas cu fața. De vorbit îi vorbeam în română și ea mă privea. Nu știu cât înțelegea și cât ajuta tonul calm pe care îl foloseam. Când să trecem de pe un lemn pe altul (da, da, pasajul era format din 3 bucăți de lemn lungi de vreo 2 metri, legate cu sfori de 2 cabluri metalice fixe și cu spațiu între ele care se mărea fix când să pășești de pe un lemn pe altul) îi apropiam lemnele în așa fel încât pașii ei mărunți să acopere ușor distanța între bețe. Pas după pas a ajuns pe platforma mea. Eu o priveam și îmi aduceam aminte de o altă copila de vreo 33 de ani care, cu lacrimi șiroind pe obraji, s-a dat jos din niște trasee destul de ușoare de escaladă refuzând să mai cațăre.  Da, da, doar cu câțiva ani în urmă. Nu am cum să nu fiu impresionată de curajul acestor micuți luptători. Cel mai micuț dintre unicorni a trecut fără teamă de probele parcului de aventură la cei 7 anișori ai lui.

Dar legat de acest micuț unicorn mai am o poveste. Când am ajuns acasă după parcul de aventură, fiecare dintre ei a primit (și-a ales de fapt) o jucărie dintr-un sac imens oferit de doi oameni minunați. Micuțul unicorn din povestea noastră și-a ales un elefănțel gri cu piciorușe portocalii. Era... delicios. Și eu aș dormi neîntoarsă cu așa un pluș. Nu știu cum s-a întâmplat dar elefănțelul a suferit un mic accident. În acea după-amiază a fost zi de piscină așa că, după ce i-am pregătit de bălăceală pe toți 3 (cred că am zis că aveam 3 unicorni în cameră) și i-am trimis cu celălalt voluntar, am intrat să deretic un pic înainte să mă schimb și eu în costum de baie. Când să îl pun frumos peste pernă ce să vezi... din elefănțelul nostru ieșea vată și unul dintre picioare atârna să cadă, în timp ce alte două erau aproape smulse. Era acum un elefănțel tare trist. Așa că l-am luat și m-am ascuns cu el în bucătăria voluntarilor și l-am reparat cu atenție și cu un strop de iubire. Așa se face că la bătaia cu spumă ce a urmat după piscină am participat îmbrăcată. Ce a urmat apoi m-a făcut să mă simt... nu știu cum să zic... m-a înmuiat toată. După duș micuțul unicorn s-a așezat pe pat și a luat elefănțelul în brațe trăgând de ambele piciorușe. Ochii pe care i-a înălțat apoi spre mine erau plini de uimire. Era clar că ceva nu înțelege așa că i-am zis:

″L-am cusut.″

″L-ai cusut?″

″Da. L-am cusut.″

Chiar dacă nu știu să pun în cuvinte tot ce am simțit în acel moment, zâmbetul lui larg și știrb și ochii aceia mari și uimiți mi s-au lipi de inimă și acolo vor rămâne o viață întreagă.

Dar am ajuns la sfârșitul săptămânii și nu am scris nimic despre unicornul de la care am învățat poate cea mai de preț lecție din toată săptămâna. Să îi zicem... unicornul care nu vorbea româna. Cu ochii lui verzi albăstrui și zâmbetul lui știrb și ștrengăresc ne-a pus la încercare tuturor răbdarea și ne-a folosit la maxim toate rezervele de energie fără să pară a consuma vreun pic din a lui. În fiecare seară altcineva venea să ajute cu adormirea lui. Unul citea, altul Îl mângâia, altul îi povestea. Dimineața cum se trezea încerca să o zbughească pe ușă și să urce la prietenul lui care locuia în camera ″La Copac″. De înțeles româna, el înțelegea. Eu cu rusa mai greu. Mă amuza teribil când eu îi explicam: ″Mai întâi ne îmbrăcăm și ne spălăm pe dinți și abia apoi putem să mergem sus.″ iar el îmi răspundea: ″Niet panimaiu, îți zâc″. Am stat cu el și în prima zi de piscină și când cei din jur îmi ziceau: ″Vezi să nu îl crezi că știe să înoate. Să nu te păcălească.″ eu le spuneam: ″Pe mine nu mă poate păcălii că eu nu înțeleg nimic din ce zice.″ Și totuși cumva, în ciuda acestei bariere lingvistice sau poate tocmai datorită ei, am ajuns să îl iubesc pe acest micuț unicorn. Pe parcursul a 7 zile am fost concediată de nenumărate ori, am fost lovită, mi s-au spus cuvinte pe care ceilalți doi unicorni au refuzat să le traducă. Dar mă topea când îmi striga din baie: ″Pomogite mne!″ din duș așteptând cuminte să vin să îl ajut. Joi, după bătaia cu spumă, m-a pus ca la coafor și mi-a uscat părul. Vineri la prânz am stat toți 5 cuminți în cameră (am avut și musafiri) și ne-am jucat. A înțeles cumva că nu avem voie să alergăm pe culoare în acea perioadă. Iar sâmbătă de dimineață parcă mai ușor a fost să se îmbrace și să se spele pe dinți. I-am zis doar: ″Dacă mă lovești o să mă doară. Te rog frumos să nu mă lovești.″ și... un picuț supărat s-a dus să se spele pe dinți.

Nu, nu. Cu siguranță schimbările astea într-un micuț unicorn nu mi se datorează mie. Toți am contribuit. Iar schimbarea lui este doar efectul pe care iubirea îl are asupra unui copil. Sunt sigură că același efect îl are și asupra unui om mare. Asta este lecția pe care am primit-o de la el. Iubirea, dar mai ales iubirea necondiționată care nu spune te iubesc dacă mă iubești, e magică. Să iubesc fără să cuantific ceea ce primesc înapoi, să iubesc fără să bag de seamă cum celălalt încearcă să mă rănească (aici a fost ușor că eu nu prea înțelegeam ce îmi spunea el), să iubesc simpla prezență a celuilalt ... ăsta este secretul. Să vedem dacă voi reușii să îl și aplic.

În ultima seară m-am reîntâlnit din nou micuța copilă, timidă și retrasă, de când eram mică. În timp ce focul de tabără ardea și hora era în toi am observat un băiețel  are se retrăgea încetișor până pe o băncuță. M-am așezat în rând cu el dar ceva mai departe pentru a îi lăsa spațiu. Așa am simțit. La un moment dat m-a chemat lângă el și mi-a povestit despre el mai multe. M-a atins când mi-a povestit că, atunci când vede oameni triști, el face glume ca să îi înveselească și să îi facă să se simtă mai bine. În această oglindă am văzut atât de bine fetița de câțiva anișori care își înveselea bunica căreia îi murise fata încât mi-am înghițit cuvintele și am tăcut oferind de data asta spațiu și ascultare. Atât.

Datorită aceluiași băiețel, dar nu doar lui, mai învățasem o lecție mai devreme în săptămâna aceea. Se făcea că echipa noastră ajunsese în finală la Exatlon (da, da, el era un băiețel Emoji). Iar în finală am ajuns la baraj. Pentru baraj fiecare echipă trebuia să își aleagă ″cel mai bun jucător″. La noi în echipă cele mai bune fuseseră niște fetițe de la care nici nu te așteptai să reușească să întindă elasticele de la praștia de la final dar să mai și nimerească. Și totuși o făcuseră. Băiețelul din poveste ratase. Dar își dorea atât de mult să fie el cel care să participe la finală încât ceilalți copii au acceptat. Și... am câștigat. Nu știu câți oameni mari ar fi lăsat această șansă celui care a ratat deja... dar bucuria de pe chipul lui când a adus victoria a fost... de nedescris.

Am cunoscut în această tabără oameni extraordinari și simt că fiecare dintre ei m-a ajutat și pe mine să mai cresc un pic. Am cunoscut fete cu voci de înger și fete care dansează ca în filme, am cunoscut un Suflețel care împărtășește din toată iubirea de care e capabilă fără să se dea la o parte de la a alerga prin toată sala de sport alături de copii, am cunoscut o Pastiluță care la fiecare discuție parcă îmi mai dădea un remediu pentru suflet, am cunoscut ponei veritabili pe care nimic nu îi putea opri din a se lua la întrecere, am cunoscut bărbați în a căror privire se citește încă acea curiozitate a copilăriei dar și bărbați care cântă și dansează mai ceva decât A.S.I.A. în zilele lor bune, am cunoscut bărbați dispuși să facă pod din propriul trup pentru a vedea bucurie în ochii unui copil și femei veșnic puse pe glume care ascund profunzimi nebănuite, am cunoscut veritabile zâne ale îmbrățișărilor și ale zâmbetelor și femei care pot găsi costumul prefect pentru fiecare copil, am cunoscut femei care știu să împletească părul în 1000 de feluri și bărbați care știu să usuce părul la două uscătoare, am cunoscut bărbați care știu să citească povești în prag de seară și femei dispuse să împartă ciocolata lor cu tine (vai și cât de iubită e ciocolata aia seara), am întâlnit femei care nu se dau în lături de la a juca fotbal și bărbați care își prind părul în codițe, femei care te învață cum să faci să fii mai bun și femei care te îmbrățișează... nici tu nu știi de ce.

Am întâlnit și am trăit multe, am trăit intens, m-am jucat ca un copil și m-am întors din tabără cu genunchii plini de vânătăi și zgârieturi ca atunci când eram mică. Dar pentru fiecare clipă sunt recunoscătoare, pentru fiecare copil, pentru fiecare voluntar și pentru fiecare secundă a acestei săptămâni.

Am zis la început că am pășit în curtea de la Brănești pregătită să dăruiesc dar fără să știu cât de mult urma să primesc în schimb. Am plecat de acolo un copil schimbat (fix cum a zis Doamna Polonic) cu inima plină de iubire și chipul tot un zâmbet, păstrând în amintire și pe piele toate îmbrățișările primite și dăruite, cu acceptare faptului că nu sunt perfectă dar fericită că nu sunt pentru că am loc să tot învăț lucruri noi, cu experiențe noi adunate (parc de aventură, călătorie cu balonul, bătaie cu spumă, cusut de păpuși 😊), cu prietenia unor oameni extraordinari, cu înțelegerea faptului că bunătatea există pe pământ și că lumea poate fi un loc mai bun cu ajutorul fiecăruia dintre noi, cu ideea ca iubirea vindecă și schimbă oameni, cu sentimentul că cei mai mici dintre noi, copiii, chiar știu ceva ce noi, oamenii mari, am uitat de mult fix cum spune Micul Prinț.