Amintiri

Azi mi-am adus aminte de liceu. Am plecat spre Brasov cu trenul si am luat 282. Cand a oprit in fata Primariei m-a apucat nostalgia. Acolo am coborat 4 ani de zile. Ce frumos arata primaria atunci. Intre timp i-au dat foc si au inceput sa o repare. Apoi au urcat si controlorii. Si cu ei ma intalneam in fiecare zi tot pe linia lui 282. Unele lucruri nu se schimba niciodata. De data asta m-au controlat. Pe vremuri nu ma controlau decat daca nu aveam bilet.

Mersul cu trenul spre munte a adaugat la sacosa cu amintiri. Mi-am dat seama ca imi e dor de acele clipe cand eram toti tineri si plecam cu personalul, jucam fazan pe orase si Maran avea tot timpul norocul sa oprim in vreo halta a carui nume incepea exact cu litera ce ii trebuia lui. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca stia toti Puchenii. Si noi pierdeam. Nu aveam bani pe vremea aia dar eram fericiti, liberi, fara griji, fara copii unii dintre noi.

Acum sunt singura intr-un tren ce a evoluat de la personal la accelerat. Crucea nu se vede. S-a ascuns in nori. Nici ea nu ma vrea. Varfurile brazilor sunt pline de zapada si totul este alb in jurul trenului. Muntii au albit peste noapte. Dar mie iarna asta nu imi mai place. Vreau sa vina primavara, sa fie cald si sa vad varful muntilor.

Ah! Tunelurile dinainte de Brasov. Abea asteptam intunericul plin de necunoscut cand eram mai mica. Si azi mi s-a parut ca al doilea tunel nu se mai termina.

Pacat ca la Predeal s-a urcat un iz greoi, innecacios. Un miros de fum parca, dar un fum greu ce se agata in gat si il simti acolo. Si ai vrea sa dispara. Si cand ai impresia ca dispare il simti din nou mai puternic. Si parca simti si carnatii si slana si ceapa in el. Simti truda omului ce il poarta, simti vantul ce a fost folosit pentru a curata hainele in ultimele saptamani sau luni, simti nepasarea lui, simti mirosul de copil mic ce a mancat si regurgitat si a eliminat mancarea dar nu a fost schimbat o zi intreaga. Si simti cum mirosul iti intra prin pori, si cum si tu mirosi la fel.

Si mi-as dori sa ma ridic sa plec. Dar unde sa ma duc? Mai sunt 25 de minute si vine Brasovul. Din pacate nu mai pot sa citesc acum. Nu Celine. Nu daca tin la stomacul meu.

Si am ajuns in Brasov, si apoi la Casa Armatei. Brasovul nu imi starneste amintiri. Mai curand imi starneste curiozitatea. Am mai fost in Brasov. Dar pe fuga. Acum am timp sa ma pierd pe stradutele inguste, sa urc pana sub Tampa, sa studiez in liniste casele solide de pe marginea drumului. Brusc o muzica puternica house isi face loc printre cladiri dinspre ceea ce pare sa fie un patinoar. Si cotesc inspre liniste. Din cand in cand simt nevoia de liniste si singuratate. Este o nevoie pe care reusesc cumva destul de usor sa mi-o satisfac. Sa fie oare prea usor?

Duminica am fost in Poiana Brasov, o statiune care este tare departe de sufletul meu. Si acum era la fel de mohorata si innorata si murdara cum mi-o aduceam aminte. Si parca nu este nici un munte pe langa. Dar am luat telecabina pana pe Postavarul. Iar sus o mare de nori se asternea la picioarele noastre si din cand in cand un varf de munte se ridica. Si erau Bucegii pe care nu i-am mai urcat de o groaza de timp, si era Piatra Craiului ce m-a lasat sa o strabat noaptea, si era Ciucasul ce m-a primit anul trecut, si era Fagarasul unde nu am fost niciodata. Toti isi scoteau coltii albi din marea pufoasa. Si am vazut si crucea.

Prietenii si iubirea

Sa spunem ca ai cativa prieteni vechi de ani de zile. Si brusc ai intalnit pe cineva si te-ai indragostit. Si ai impresia ca poti sa faci orice si ca iubirea chiar exista desi renutasesi sa mai crezi in ea. Dar prietenii, oameni referitor la care poti linistit sa spui „ma cunosc de o viata”, sunt de o alta parere. Lor nu li se pare ca va potriviti, lor li se pare ca el nu se poarta cu tine asa cum meriti, lor li se pare ca poti sa gasesti pe cineva mult mai bun. Si sa presupunem ca ai adunat ceva rugina in ceea ce priveste relatiile, ca nu mai stii cum ar trebui sa fie, ca nu iti mai aduci aminte cum era.

Ce faci? Te indrepti catre relatia pe care ei o vad pentru tine? Catre acel cineva pe care ei il vad ca fiind perfect pentru tine? Sau faci ceva inedit: iti asculti instinctul si inima, si alegi sa iubesti? Decizi intr-un fel ca te cunosti mai bin decat te cunosc prietenii tai? Ca poate poti sa faci alegeri si pe cont propriu fara sa ceri voie cuiva? Ca ai vrea macar sa fii sigur orice ar fi ca ai facut ceea ce ai vrut si nu ceea ce vroiau altii?

Si daca ceva merge rau? Daca se dovedeste ca tot ce ti-au zis prietenii este adevarat? Daca suferi din nou exact asa cum prevesteau ei? Daca se dovedeste ca au avut dreptate? Daca se dovedeste ca ei il cunosteau pe el mai bine chiar daca nu il cunoscusera vreodata? Sau poate te cunoasteau pe tine mai bine decat te cunosteai tu? Daca ajung sa iti spuna „ti-am zis eu” sau si mai rau „daca nu ti-as fi spus”? Atunci ce faci?

In sfarsit o intrebare la care stiu raspunsul. Atunci te bucuri pur si simplu ca ai trait ceva frumos si scurt, ca ai facut ceea ce ai vrut, ca ai reusit sa simti din nou, ca ai putut sa iti deschizi din nou sufletul. Si le spui prietenilor tai ca tu ai nevoie de ei sa iti fie aproape si la bine si la rau, si ca nu exista probe de genul: castigi 100 de puncte daca ma cunosti mai bine decat ma cunosc eu. Ca ai decis demult ca ei iti sunt prieteni, poate si atunci in ciuda cuiva care a spus ca nu o sa functioneze. Le spui ca atunci cand alegi ca totul va merge rau de obicei este mai mare probabilitatea sa ai dreptate. Si le mai spui ca ti-ai dori ca din cand in cand macar sa se insele, sa nu aiba dreptate, si totul chiar sa fie simplu si lipsit de durere.