Fluture. Buburuza. Fluture.

Cand eram mica eram un mic fluture cu aripile colorate in culorile curcubeului. Viata era frumoasa. Stiam sa iubesc, stiam sa rad si sa plang, stiam sa fiu vesela si trista.

Cand am crescut mai mare aripile mi s-au inchis la culoare. Incetul cu incetul au inceput sa se micsoreze. Nu mai iubeam, pentru ca trebuia mai intai sa fiu iubita. Nu imi mai aratam inima, pentru ca sa nu fie ranita. Nu mai stiam diferenta intre veselie si tristete. Si, fara sa imi dau seama, aripile s-au micsorat de tot si eu m-am transformat intr-o buburuza. Aripile mele, frumoasele mele aripi de culoarea curcubeului, s-au transformat in platose de protectie impotriva a tot ce se gaseste in exterior. Nimeni nu ma putea rani pentru ca nimic nu putea trece de zidurile din jurul meu. Nu mai eram trista. Nu mai plangeam. Dar nu mai stiam sa iubesc si sa fiu vesela.

Dar mi-a lipsit iubirea.

Acum aripile au inceput sa creasca din nou. Iubesc din nou, sunt iarasi vesela sau trista, rad si plang la fel de usor. Intre cele doua aripi imi port inima expusa la caldura razelor de soare, la picurii de ploaie, vulnerabila la fulgere si spini de trandafiri, sensibila la vederea curcubeului, dezmierdata de atingerea catifelata a petalelor de flori. Vulnerabil si gingas, puternic si plin de caldura, acest corp, aceasta inima, ma duce catre tot ce este frumos, extraordinar, deosebit si intens. Aripile cresc cu fiecare experienta, cu fiecare iubire, cu fiecare intalnire cu oameni dragi, cu fiecare om ce isi intoarce catre mine ochii si ma lasa sa ma reflect in privirea lui. Cresc, se coloreaza si ma poarta tot mai sus catre un loc in care iubirea exista, catre un loc unde totul este posibil.

Italia – locul unde am trait candva

Intr-o zi de joi, ca asa-i la noi, la ora 4 dimineata ne-am trezit iar la 6 dimineata am decolat catre Coasta Amalfi, Italia. Planurile erau facute: aterizam la Roma, luam masina ce urma sa ne fie calauza in acest concediu, treceam pe la aeroportul Fiumicino pentru a ridica si ceilalti doi calatori si plecam spre Napoli si de acolo coasta era numai a noastra. Stiam ce vrem sa vizitam. Aveam ca principale obiective: inghetata din cea mai buna, cappuccino bun si dulce, paste cu fructe de mare, sau orice alta mancare cu fructe de mare, vin bun, peisaj care sa ne unga pe suflet, prieteni dragi pe care nu i-am mai vazut demult care sa ne fie alaturi cand ne vom „chinui” cu toate cele de mai sus.

Si am plecat. Prima oprire stabilita: Pompei. Pana la la Napoli am mers pe autostrada. Dar in Napoli noi fetele am avut ultimul cuvant. Poate nu am avut noi parte de decapotabila galbena pe care ne-o dorisem, dar vroiam sa vedem marea. Sa o simtim. Sa fie parte din noi. Asa ca baietii s-au supus si am purces catre mare prin Napoli. O viermuiala de nedescris ne-a inconjurat. Scutere ne depaseau pe dreapta, pe stanga. Ba aveam impresia ca trec peste noi sau se strecoara pe sub masina. Reguli de circulatie nu exista. Toata luma avea prioritate si in acelsi timp nimeni nu avea prioritate. Pe stradutele stramte se amestecau in egala masura autocare, masini, scutere, pietoni. Toti cu aceeasi dorinta de a folosi carosabilul. Ca sa fie totul complet la un moment dat am pierdut si semnul care ne ajuta sa razbatem viermuiala catre coasta amalfitana. In acel moment am fost fericite ca avem barbati cu noi. Si-au pus in functiune radarele imbatabile, au mirosit marea, soarele, nordul. Nici stradutele cu unic sens, nici sensurile giratorii in care intrau cu totii nu au putut sa ne impiedice sa ajungem la Pompei.

Aici am invatat despre: nuée ardente un termen invatat de Andu in facultate cand au studiat efectele distructive ale vulcanilor. Pompeii este un oras care nu a fost distrus pentru ca lava a ajuns in oras ci pentru ca un val de caldura si cenusa a coborat pe versantul muntelui si a invaluit orasul si pe cetatenii lui lasandu-i acolo unde erau, in exact aceleasi pozitii, numai ca ingopati in cenusa nu in lava vulcanica.

Orasul era in anul 79 un oras prosper roman. La ora aceea aveau bai, reguli privind curatenia, reguli privind gunoaiele. Reusisera sa rezolve probleme cu care noi ne luptam si la ora actuala. Si totusi intr-o noapte totul a disparut. M-a facut sa ma gandesc cat de fragila este viata. M-a facut sa ma gandesc ce este mai important: sa aduni lucruri, sau sa aduni sentimente? Ce te imbogateste?

Ce te face sa nu iti para rau daca intr-o noapte totul se naruieste in jurul tau: faptul ca ai un salariu cu 5 cifre, sau ca stii ce inseamna sa iubesti. Sau te ajuta cu adevarat faptul ca ai in casa o fresca pe care ani de zile mai tarziu oameni din toate colturile lumii o vor fotografia? Sau mai curand faptul ca atat cat ai trait ai facut totul asa cum iti doreai si iti imaginai? Subiectul este vast. Cert este ca acum doar macii mai locuiesc acest taramuri parasite demult, intr-o noapte, de proprietarii de drept.

Am parasit campurile de maci si am pornit catre Positano. Am plecat de la un loc parasit de oameni catre un loc locuit de iubire, de mancaruri bune si deserturi pe masura. Am ajuns pe inserat in Positano si ne-am oprit in primul restaurant ce l-am gasit si care ne incanta inima. Vantul ce incepusa sa sufle pe coasta ne indemna si el sa intram si sa ne rasfatam cu ceva bun. Oboseala acumulata dupa doar 3 ore de somn in noaptea anterioara, in cazurile fericite, isi spunea si ea cuvantul. Am ales paste cu fructe de mare, delicatese cu dovleac, si friptura gatita cu sos de rosii din abundenta. In Italia au insa o mandrie a serviciului. Mici atentii ti se prezinta pe masa pentru a face asteptarea felului comandat cat mai placuta. O placintica cu spanac, o bucatica de paine de casa, cateva masline. Ceva ce sa te faca sa uiti ca iti era foame si ai intrat in ultima clipa sa iei ceva de mancare pentru ca nu puteai sa rabzi sa parasesti strazile.

Abia tarziu in noapte am ajuns la destinatia finala: Torre de Milo din Majori. Somnul a fost dulce pentru toti membrii „expeditiei”. O singura decizie inteleapta am mai luat in acea seara: Am amanat Capri pe sambata pentru a putea sa dormim un pic mai mult a doua zi.

Vineri la 9 dimineata era intalnirea in restaurantul hotelului. Ne-am inceput ziua cu un cappuccino bun, bun (nu cred ca am reusit inca sa beau un cappuccino care sa nu fie bun in Italia), capsunele cu gust de capsunele, prosciuto cotto si unt, plus o serie de dulciuri ce au fost apreciate mai mult de unii dintre noi decat de altii. Apoi ne-am luat Musa din garaj si am pornit catre Ravello.

Drumul a fost incarcat de: „Oaaaauuuu!!!”, „Extraordinar!!!”, „Ce frumos!”, „Uite-i cum se duc ca nebunii!!! (aici era vorba de ceva italieni nebuni pe scutere :) )”, „uite autocarul! Nu cred ca are loc!!!!! A avut! Nu pot sa cred!!!”, „Uite cum sa vede!!!”, „Oaaaaauuuuu!!!”. Cinci copii si Musa lor calatoreau pe drumul serpuitor, ingust si plin de imagini de poveste.

Si apoi am ajuns in Ravello si inima nu mai vroia sa stea in piept si se zbatea sa scape afara, sa simta si ea aerul, sa miroasa florile, sa mangaie pisicile, sa guste limoncello. Copilul din fiecare dintre noi iesea la suprafata. Inima ne dadea ghes sa ne jucam, sa alergam, sa iubim si sa uitam.

Si pentru ca deja tumultul de sentimente ne obosise si ne doream sa savuram in tihna imaginile ce nu incetau sa se deruleze prin fata ochilor ne-am retras la o terasa a unui hotel de 5 stele. Cu surpriza am observat ca preturile nu erau chiar atat de mari cum ne asteptam iar micile gustari ce le-am primit inainte de cappuccino (bineinteles ca a fost iar cappuccino) au fost delicioase si impecabil servite. La vita e bella! Iar privelistea nu mai zic.

Iesind din nou la plimbare Ioana a facut o descoperire ce ne-a atras imediat: Sambata seara era un concert de pian in Ravello. Ravello mai poarta numele de oras al muzicii. Un anume pianist Yun Di urma sa cante Chopin si Beethoven. Aveam sa aflam dupa concert cine era de fapt acest pianist. Dar noi atunci pe loc, fara sa stim cine este si de ce canta am ales sa mergem. Programul pentru sambata era stabilit: Capri si apoi Yun Di. Mai ramanea insa sa incheiem ziua de azi. Asa ca am pornit catre Positano.

Orasul ne-am intampinat cu stradute stramte, cu trepte ce urcau catre cer, cu flori la ferestre, cu flori ce se catarau pe pereti, cu magazinase cochete ce ascundeau obiecte deosebite, cu restaurante ce te imbiau cu specialitatile de fructe de mare.

In timp ce stateam si imi odihneam inima prea plina de iubire, de fericire, de „oauu” pe o bancuta din Positano o doamna ce trecea pe langa mine s-a oprit si mi-a zis: „Guardatelo Positano! E dire quanto e bello!”. Si exact asta gandeam. Visam cu ochii deschisi o realitate altfel. Visam o iubire ca in povesti. Acolo se poate. Acolo nu se poate altfel.

Seara pasii obositi, si Musa noastra, ne-au purtat inapoi catre Majori. A doua zi la 8.10 era vaporul catre Capri. Ca niste adevarati italieni nu ne facusem rezervare inainte la vapor. Fapt care l-a mirat chiar si pe italianul de jos de la receptie. Destinul avea sa ne hotarasca pe deplin planurile pentru ziua de sambata abia a doua zi la 7 cand urma sa aflam daca vaporasul mai are loc si pentru noi.

Si cum „Dolce far niente” ii musai sa dea rezultat in tara lui, a doua zi totul s-a rezolvat ca prin minune. Vaporasul a venit, ne-a luat si dupa ce ne-a aratat toata coasta de la distanta ne-a lasat pe insula preferata de imparati si artisti. Considerata o insula a lenevelii si a placerilor de orice fel (ce stim noi despre leneveala si placere :) ) aceasta insula ne-a satisfacut si noua fetelor placerea de a merge cu o decapotabila.

Grote mai mici sau mai mari, mai albe, verzi sau albastre, arcuri mici sau mari ne intampinau de peste tot. Se pare ca poarta noroc sa treci prin arcul cel mare ce se gaseste in unul dintre cei 3 Faraglioni, mai exact in cel din mijloc ce poarta numel Mezzo :). Foarte inspirate numele. Nu ai cum sa le uiti. Cea mai impresionanta este Grota albastra (Grota azzuro).

Intrarea in grota se face printr-o gaura in stanca prin care nu are loc decat barca. Vaslasi aratosi te iau in barca si iti fac instructajul: trebuie sa stai cat mai pe fundul barcii in asa fel incat sa nu iasa nimic la suprafata (cap, maini, picioare). Nu cred ca este posibil sa intri fara ei in aceasta grota. Tehnica presupune ca isi ridica vaslele in barca apoi se trag de lanturile ce se gasesc pe o parte si alta a grotei apoi in ultimul moment se lasa pe spate si puff: esti inauntru. Senzatia este extraordinara inauntru. Daca privesti inainte nu vezi decat negru si intuneric. Un intuneric atat de profund incat iti ingheata sangele in vine (mai ales mie care sunt un copil mai mare). Daca te uiti in urma vezi cel mai curat albastru, cel mai puternic. Iar pe fundal se aude: Ooooooooooooooooo Soooooooooleeeeeee miiiiiioooooooo!!!!! Cand iesi afara nu poti sa ai decat o privire fericita!

Am mai cutreierat stradutele inguste din Anacapri, si apoi ne-am racorit cu o limonada si ne-am linistit un pic stomacul cu o bruscheta imensa. Apoi am coborat catre locul de plecare unde baietii si Lavinia au facut o baie in mare. Eu am descoperit o poveste trista despre un tanar, o privighetoare si un trandafir. Poveste trista ce mi-a smuls o lacrima si nu doar una. Dar asa sunt eu: un woos romantic.

Seara sufletele noastre au luat foc, s-au topit si eu reinviat sub forma de pasari cand Yun Di a mangaiat clapele pianului. A fost un concert extraordinar. Un concert cum nu mi-a fost dat sa mai vad si sa ascult altul pana acum. Cand am iesit din sala simteam ca sunt mult mai inalta si as fi pus pariu cu oricine ca as putea sa zbor. Cum restaurantele din Ravello erau deja inchise cand am iesit am mancat in Minori la doi pasi de casa iar apoi somn.

In ziua urmatoare am vizitat Scala: un oras foarte vechi fara de obiective turistice. Cel putin asa am fost informati de catre o foarte draguta detinatoare de pensiune. Tot ea ne-a indrumat catre un punct de belvedere. Nu stiu daca am reusit sa ajungem sau nu la punctul la care se referea ea, dar am ajuns intr-un punct de unde se vedea totul, iar intreg pamantul parea sa fie la picioarele noastre. La capatul multor trepte, cateva stanci. Iar de pe stanci se vedea Ravello, Scala, Amalfi, Majori. Intreaga coasta Amalfitana isi pleca umila capul la picioarele noastre. Iar noi eram stapanii lumii.

Dupa ce am baut o limonada buna, buna cu menta proaspata am coborat in Amalfi. Aici baietii s-au hotarat sa ia o barca. O barca mica de 5.8 m pe care sa o conducem noi, si sa ne plimbam singuri in largul marii. Inima mi-a tresarit. Frica si-a aratat coltii. Doua lucuri m-au ajustat sa fac alegerea corecta: acum cativa ani, in Dubrovnik, din cauza fricii nu am plecat intr-o excursie similara pe mare si tare rau mi-a parut apoi, si apoi baietii pareau sa aiba incredere in ce fac si e bine din cand in cand sa dai drumul hamurilor controlului si sa traiesti.

Si tare bine mi-a placut ca nu am apucat sa imi termin cartea si ca am apucat sa vad niste copii mai mari sarind din barca in apa inghetata. Puteti sa va imaginati ca nu am reusit sa ma si arunc in mare, dar data viitoare sigur o sa fiu si eu cu ei in apa rece (pe uscat este altfel curajul :) ).

Luni dimineata ne-am trezit devreme, am strans bagajele si am fugit catre Roma. Avionul catre Bucuresti ne astepta seara sa ne duca acasa. Dar inca mai aveam timp sa vizitam Piata Navona, sa salutam Panteonul si sa aruncam o moneda in Fontana di Trevi. Iar la fatana am fost partasii unei declaratii de dragoste. Puteti sa spuneti ca este cliseu, ca vezi prin filme, ca toti fac asa. Dar cand esti acolo, cand simti bucuria celor din jur, cand esti inconjurat de toata acea energie a tuturor oamenilor adunati acolo care toti se bucura pentru cei doi pe care de fapt nu ii cunoaste nimeni, nu poti, sau mai bine spus nu pot sa nu plang ca un woos romantic ce sunt.

Si spun acum ce am spus si anul trecut: ma voi intoarce in Italia. Prieteni buni, mancare buna, cappuccino delicios, inghetata minunata, peisaje care iti taie respiratia... Cum sa nu te intorci?

PS. Pozele sunt facute de mine, Andu si Oty :)