....esc

Iubesc.

Zambesc.

Pe-al vietii drum plutind pasesc.

Zambesc.

Iubesc.

Cu brate de copil cuprind si-aduc la piept

Atatea alte inimi care simt.

Zambesc. Privesc

La scoici cu valuri si nisip visez,

Si-n vise de copil ascund

Iubiri traite de demult.

Iubesc. Gatesc,

Si-alaturi de ingrediente pun

O picatura de iubire

Si doar un strop de fericire

O lacrima, un gand, un vis.

Iubesc. Zambesc. Privesc. Gatesc. Traiesc.



 

O plimbare prin Ciucas

Inima imi era plina de dor de duca. Era plina de dor de plimbare printre stanci si braduti. Cumva, din motive ce imi scapa, nimic nu s-a legat. Imi doream de tare mult timp, de la prima plimbare pe Zaganu, sa revin in Ciucas. Imagini postate pe Facebook imi alimentau visele. Nu imi propusesem ceva mai mult de o plimbare. Traseul: Pasul Bratocea – Culmea Bratocea – Saua Tigailor – Varful Ciucas cu intoarcere pe la Tigaile Mari – Valea Tigailor – Saua Tigailor si inapoi in Pasul Bratocea. De fiecare data insa cand reuseam sa setez o zi pentru aceasta plimbare ceva de intampla: fie ploaie, fie ninsoare, ceva se punea in calea realizarii micutului vis.

Vineri dimineata insa soarele mi-a soptit ca e momentul. Am trimis un mail si doua fete mi-au raspuns ca vin. Asa ca sambata de dimineata am pornit catre munte. La ora 8 adunam fetele de pe la casele lor. Mi-am dat seama privind Bucurestiul ce era extrem de viu la acea ora, ca nu este deloc devreme. Este mai degraba tarziu.

Drumul cu masina imi era cunoscut pana la Cheia. De acolo stiam doar ca urmeaza niste serpentine si acolo unde ele se termina este Pasul Bratocea si intrarea in traseu. Asa ca am ajuns destul de repede la locul dorit. Timpul, deloc scurt ca minute, a trecut usor mai ales datorita povestilor ce nu s-au oprit. Intamplarile au fost povestite, sentimentele au fost impartasite, amintirile au fost depanate.

La plecarea in traseu ne-am intalnit cu un alt grup de vreo 6 persoane alaturi de care am urcat o perioada. Prima intamplare a fost la stana de oi ce se gaseste inainte de releu. Apropiindu-ne auzeam caini cum latrau. Vedeam vreo 2, dar parca auzeam 3 voci. Cainii se gaseau la o constructie, daca se poate numi constructie, aproape de drumul forestier pe care urcam noi. Cand am depasit constructia am vazut un caine imens, as indrazni sa spun superb daca nu ar fi fost asa fioros, care latra. Cum ne-a vazut a sarit la noi. L-am vazut oprindu-se ca tinut de un lant, dar a doua zmucitura l-a lasat sa ajunga la 1 metru de noi. Eram prima. M-am retras cativa pasi pana la restul grupului. Cei mai curajosi au inceput sa vorbeasca cu el. Eu n-aveam voce, glas sau ganduri. Am apucat toti in sus, perpendicular pe drum. Si am tot urcat acompaniati de latraturile lui. De urmarit, nu ne-a urmarit

.

Drumul forestier serpuieste in sus pana la releu. De acolo am apucat prin padure, pe o potecuta printre braduti. Dar nu erau doar braduti. Marginile potecutei erau presarate cu branduse si ciuperci, mici lacuste sareau de ici colo, iar bradutii aveau aninate de ace mici picaturi de apa ca niste mici lacrimi.

Picaturile de apa ne cam udau hainele si ne umezeau parul, dar era atat de frumos incat nimeni nu indraznea sa se planga macar de micile dezavantaje. Tot urcand am intrat in ceata, sau in nor. Incetul cu incetul perspectiva s-a micsorat, si nu mai vedeam in fata la mai mult de cativa metrii. Exact cat am iesit dintre braduti in jurul nostru abia intuiam faptul ca exista stanci. Ne-am decis sa facem o mica pauza sa mancam ceva de prin desaga si sa bem si o gurita de apa. Intre doua stanci ne-am asezat. Pana sa terminam de mancat a inceput sa si picure incetisor, dar ne-am echipat cu pelerine si am plecat mai departe.

Cand sa intram in creasta grupul cu care ne pornisem de dimineata se intorcea spunand ca e ceata si nu mai continua. Noi am facut o intrunire si ne-am decis sa mai mergem un pic, sa vedem ce o sa fie. Faptul ca nu puteam sa vedem la mai mult de 2 metrii de jur impreujur avea si avantajele lui: ne-a ajutat sa descoperim micile afine ce se acundeau la cativa centimetrii de poteca. Asa ca, rontaind din cand in cand la afine, admirand brandusele, urmarind sa intalnim stalpii ce marcau traseul, am continuat.

M-au impresionat in mod deosebit bradusele. Cu gaturile lor lungi si firave, cu petalele lor delicate tasneau, se innaltau acolo in varf de munte, in frig si ceata si ploaie. Mi s-a parut ca exprima atata vulnerabilitate si in acelasi timp atat de multa putere si hotarare. Unele 

se ascundeau la poalele unor braduti, altele isi ridicau capetele direct sub norii de ploaie. Si m-au facut sa ma gandesc la noi oamenii. Unii suntem teposi ca niste brazi, altii delicati si sensibili ca niste branduse dar reusim cumva toti sa ajungem in varf de munte.

Tot mergand pe Culmea Bratocea incepem sa auzim sunete de clopotei. Gandul a fost unul singur: oi. Si unde sunt oi, sunt si caini. Si unde sunt caini si oi de obicei cainii sunt mari si fiorosi. Inimile s-au strans. Sufletele s-au facut mici. Dar tot speram: poate sunt mai jos, poate se aude sunetul purtat de vant pana la noi dar nu ne vom vedea cu ele. Dar din ceata a inceput sa apara cate o oaie. Stop. Ce film e asta? Suntem pe creasta, nu vedem stanga dreapta la o distanta mai mare de 2 metrii si sunt oi. Pai, si cainii? Raspunsul nu a intarziat sa apara: cainii tronau in poteca. Si doar intrebasem 3 persoane ce trecusera pe langa noi daca au vazut caini. Si au zis ca nu. Cum au reusit sa ii rateze tocmai pe astia?

Spre norocul nostru alaturi de ei erau doi ciobani. Am strigat catre ciobani: Putem sa trecem si noi? Unul dintre ciobani ne raspunde molcom: Haideti! Asa ca haidem. Incetisor ne apropiam. Schimbam ziua buna. Eu zic: Sunt cam mari cainii astia. Ciobanul cu un zambet sugubat in coltul gurii imi raspunde: D’apai aicea sus ii musai sa fie ase! Ia un caine mare ce ocupa toata poteca si il da la o parte, iar noi trecem printre ei atente sa nu calcam vreun caine pe coada. Cand am crezut ca am scapat, la vreo 3 metrii de prima gasca un mioritic adevarat, mare si greu trona in poteca. Florina a tercut prima, eu eram in urma ei si nu am indraznit sa ma opresc, dar Cezarina care ramasese mai in urma nu a mai trecut. Asa ca le-a zis ciobanilor ca ea nu trece fara ei. Iar ciobanul, ajutand-o sa treaca ne zice: „D-apai de ce va este frica, ca-i numai un catel?” Un catel cat un vitel. :) Si asa am trecut noi de cei 4 caini si

3 catei ce pazeau turma de oi.

 

Ne-am continuat insa drumul prin ceata pana in Saua Tigailor. Acolo am decis ca nu are sens sa mai continuam. Ceata nu se ridica, in jurul nostru doar se intuiau iar ceva colti de piatra, Iar noi nu stiam exact drumul. Sa incepem sa bajbaim in conditiile in care nu se vedeam urmtoarul marcaj nu prea era un viitor de dorit. Si apoi ne gandeam ca datorita norilor se va si intuneca devreme. Asa ca, dupa inca o pauza de ceva mancare in ceata, am pornit spre masina. La un moment dat am inceput sa observ ca incepe sa se vada din ce in ce mai mult in stanga si in dreapta. In loc sa vad doar la 2 metrii vedeam la vreo 10. Incetisor am inceput sa vad forme, sa observ ca noi nu mergeam chiar pe culme, ci putin sub ea, ca in stanga era destul de abrupt si lung in jos, ca brandusele sunt chiar mai multe decat vazusem la venire. Incetul cu incetul ceata s-a risipit si muntii din jur s-au aratat ochilor nostri avizi de frumos. Soarele a inceput si el sa bata si sa ne usuce. Drumul inapoi spre casa a fost plin de: Hey! Noi nu am mai trecut pe aici! Ba da! Aici am mancat! Hey! Uite cum sa vede in dreapta! Hey!

Uite ca in Cheia e soare! Si tot astfel de exclamatii.

 

Jos stiam deja ce ne asteapta: dulaul cel mare si alb de la stana, cel care rupsese lantul de dimineata, singur si probabil flamand. Iar noi nu prea ne doream sa ii devenim cina. De sus ne-am tot facut planuri cum sa il ocolim. De la distanta am mai observat un alt dulau ce mergea pe drumul nostru si care a luat-o fix pe unde vroiam noi sa il evitam pe cel mare. Cum parea sa latre la cei de la stana ne-am gandit ca este un caine de pripas ce se plimba si el pe munti. Jos in Pasul Bratocea vazusem mai multi. Asa ca am continuat conform planului. Cand aproape sa iesim din raza de actiune a dulaului alb cel din fata se intoarce spre noi si incepe sa latre. Si atunci ii observam si lemnul de la gat. Si dimensiunea. Era tot caine de stana. Cel alb a pornit si el cater noi. Parcurgea destul de repede distanta. Sangele a inghetat in vene. Respiratia s-a oprit. Florina, mai curajoasa, a inceput sa ii vo

rbeasca. Ce mai faci, hai mai cutu lasa-ne sa trecem, nu fii rau. L-am ocolit pe la cativa metrii. Am tot mers cu el urmarindu-ne cate un pas, cate un pas pana am intrat in padure. Si am scapat. La masina am inceput iarasi sa vorbim, sa radem, sa glumim. Dar de speriat, ne-am cam speriat, nu gluma.

Pe drumul spre casa ne-am tot oprit sa luam afine si dulceturi de pe marginea drumului si nu ne-am lasat pana nu am umplut portbagajul cu flori de toamna.

A fost o zi frumoasa, o zi in care inimile au fost usoare, vorbele au curs din suflet, inimile s-au deschis spre frumos si munte, ploaia ne-a curatat de problemele saptamanii, soarele ne-a incalzit sufletele, bradutii si brandusele ne-au primit in casa lor si ne-au invatat despre prietenie.