Tangoul fulgilor de nea

Fulgi mari si grei cad des din cer.

Fulgi albi, rotunzi se-arunca spre pamant,

Si parca danseaza-mpreun-un tango

Imbratisand tot in jur in albul covor.

Cand buze fierbinti in dans intalnesc

Se topesc de iubire. Se topesc si iubesc.

In palma de vrei sa-i opresti, ii topesti

Dar tangoul nu poti nicicum sa-l opresti.

Tot ce poti e sa crezi. Poate chiar sa zambesti.

Iar, de dor de tango ai sa simti... sa iubesti!

Iti multumesc, Marta!

Am intrat in 2016 cu o datorie. Am o datorie fata de o fetita pe nume Marta Maria care m-a ajutat sa fiu mai buna, mai intelegatoare si sa imi depasesc cateva limite pe care le aveam. Simt ca aceasta poveste despre Marta se va transforma intr-o poveste despre mine, despre noi toti, dar sper sa ramana in acelasi timp o poveste despre ea.

Marta este fetita cea mare a unor prieteni din copilarie. La scurt timp dupa nastere au descoperit ca fetita avea sindrom Sturge Weber, ceea ce inseamna ca e un copil extraordinar (iesit din ordinar, special) care nu poate sa se bucure de copilarie asa cum ne-am bucurat noi sau asa cum se bucura alti copii.

Majoritatea celor care citesc aceste randuri stiu probabil ca eu am doua nepotele frumoase, doua nepotele care m-au ajutat sa imi reamintesc de minunile copilariei, de acele momente cand poti sa visezi cu ochii deschisi si visele ti se tranforma in realitate, cand iti imaginezi povesti cu printi si zane, sau caracatite uriase si le pui in scena, cand dansezi, tipi din toata inima, razi, plangi si apoi razi din nou pentru ca poti, pentru ca esti copil si atunci cand esti copil nimeni nu te judeca, iubesti cu tot sufletul si iti faci prieteni pe viata. Intr-un cuvant esti copil cu tot ceea ce inseamna asta.

Joaca cu alti copii mi-a dat aripi si m-a ajutat sa ma joc cu alti copii, mai mici sau mai mari.

Si apoi m-am intalnit cu Marta. Nu m-am intalnit des cu ea, dar m-am intalnit. Si cand m-am intalnit privirea mea a fost acaparata de ochii ei, ochi de copil care are vise, povesti cu printi si printese de spus, carari de strabatut in zbor de pasare, jocuri de jucat, dansuri de dansat. Doar ca povestile ei raman captive in spatele ochilor si in sufletul ei. Iar eu cand o vad, cand doar ii intuiesc povestile , raman muta. Incremenesc intr-o incapacitate de a ma juca cu ea pentru ca parca nu mai stiu cum sa fiu copil, pentru ca parca imi uit copilaria din mine.

In anul 2015, ca si in anii trecuti, compania in care lucrez ne ofera posibilitatea sa sustinem o cauza. O cauza aleasa de noi. Nu e obligatoriu, dar, daca vrem, putem. Anul trecut eu am propus o cauza: copilaria Martei si a altor copii ca ea.

I-am scris Adelei si am intrebat-o daca are vreun proiect. Adela e mama Martei care, alaturi de Serban, tatal Martei, a pus bazele Fundatiei Umanitare Marta Maria. Iar raspunsul vine: exista un proiect ce se numeste Joyplace si care isi propune realizarea unui loc de joaca special pentru acesti copii speciali. Completam formulare, completam documente, folosim aplicatii pentru transmite date seci despre un proiect atat de plin de iubire. Zile bune trec pline doar de birocratie.

Dar asta a fost partea usoara. Esti singura in spatele unei tastaturi, completezi, trimiti. Totul impersonal. Partea grea este ca trebuie sa ajungi la oameni. Si o hartie sau un e-mail nu te ajuta. Nici acest articol de pe blog nu te ajuta. Ca sa ajungi la oameni iti deschizi inima, scoti sufletul afara si il asezi pe o tava. Si ii lasi pe oameni sa se apropie, sa il vada, sa il simta si sa ti-l arate pe al lor. 

Asa ca, zis si facut. Am inceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am povestit, am aratat. In curand o groaza de colegi s-au alaturat povestii mele. Nu mai eram singura si asta imi dadea forta. Ne-am decis ca intr-o zi de luni sa facem si sa vindem prajituri. Luni doua mese lungi din cantina aveau prajituri pe ele. Doua cauze erau sustinute. Aveam bulgarasi facuti din servetelede o colega si un sotron desenat pe jos ca sa ne amintim ca suntem acolo pentru niste copii. Dulciuri delicioase de casa facute din inima imbogateau peisajul. Noi, cu zambete pe buze intampinam pe cei ce urcau la cafea sau la pranz si ii pofteam la o prajitura si la o poveste despre doua fundatii, despre doua proiecte, despre o gramada de copii. In timp ce noi eram sus si vindeam prajituri doua colege se plimbau prin cladire si imparteau foi cu povestile pe care le sustineam si povesteau despre

noi si invitau oamenii sa urce sus.

 

De la 9 dimineata la 16 dupa amiaza am vandut prajiturele si am povestit. Chiar si bucatarul cantinei a venit la noi sa guste din minunatiile gatite si sa doneze. La sfarsitul zilei 6300 RON au fost adunati, banuti ce au fost impartiti in mod egal intre cele doua proiecte.

In saptamanile ce au urmat am tot povestit in jur despre ei. Am povestit si am tot povestit. M-am intalnit cu tot felul de oameni si am invatat sa respect alegerile celorlalti, am invatat ca nu toti credem in aceleasi cauze, am invatat ca suntem diferiti si ca ne misca intr-un mod diferit ceea ce se intampla in jurul nostru.

Cateva saptamani mai tarziu, dupa primul eveniment a urmat cel de al doilea. O sala mare si toate proiectele sustinute de toti oamenii de la firma la care lucrez reprezentate acolo. Eu in spatele unei mese cu tricouri cu desene facute de Marta, cu ornamente de Craciun facute de mama, cu prajiturele facute de mine si de un coleg. Eu, copilul pe vremuri timid si retras, povestind despre proiectul pe care il sustineam cu o groaza de oameni pe care nu ii cunosteam. Pe unii nu ii

mai intalnisem niciodata. Unii donau, altii zambeau si treceau mai departe, altii nu ma priveau in ochi iar lor nu puteam sa le povestesc nimic. Sufletul mi se vede in ochi. E greu sa nu fii privit in ochi atunci cand ai ceva de spus. Reusesti insa sa iti pastrezi zambetul pe buze si in inima, si increderea in oameni atunci cand crezi in ceea ce faci.

In zilele ce au urmat impreuna cu o colega am trecut pe la toate etajele si le-am lasat foi de hartie si povesti despre desene facute de o fetita. Am mai vandut cateva tricouri ale asociatiei cu ocazia asta.

Actiunile noastre ne-au ajutat sa strangem ~800 EUR. Dar cel mai important este ca am reusit sa povestim despre Marta si despre copii ca ea multor oameni si sunt sigura ca in anul ce vine vom reusi mai mult.

Si cum sfarsitul de an este un moment pentru recunostinta, iti multumesc Marta pentru ca mi-ai dat puterea sa imi deschid inima si sa imi expun sufletul in fata unor oameni pe care nu ii cunosteam, pe care poate nici acum nu ii cunosc, dar care stiu ceva despre mine; iti multumesc pentru ca mi-ai dat intelepciunea sa ii accept pe cei din jur si alegerile lor; iti multumesc pentru ca mi-ai dat blandetea necesara pentru a ii lasa sa treaca linistiti mai departe pe cei care nu aveau puterea de a ma privi in ochi. Inca o data datorez unui copil increderea ca orice iti propui poti sa duci la bun sfarsit daca crezi cu adevarat in visul tau.

Si un indemn catre cei din jur: gasiti ceva in care credeti si luptati pentru el cu forta de copil, copil care stie ca e suficient sa crezi si vei reusi sa indeplinesti. Ajutati pe cei din jur sa fie fericiti, ajutati-i sa simta iubirea si atunci si ei vor iubi la randul lor. Nu suntem singuri pe acest pamant. Nu e usor sa ajuti dar daca vei crede cu adevarat vei reusi, si niciun ajutor nu este prea putin.

Iubiti, oameni buni! Iubiti si ajutati-i pe cei pe care ii iubiti!