Traseul din suflet

Am terminat traseul mov. Primul traseu 6+. Dincolo de cifre, dincolo de o insiruire de prize menite sa te duca sus, dincolo de culoare un traseu ca sufletul meu. Urcandu-l mi-am dat seama cat mai am de urcat ca sa ajung sa spun ca imi cunosc sufletul, ca ii stiu fiecare pas.

Traseul porneste in stanga, apoi o ia usor in dreapta, doar ca sa se intoarca catre stanga. Exact ca sufletul care cauta ceva. Cauta ceva nedefinit. Si intai ii este frica, apoi simte ca e acasa, mai apoi iubeste.

Si cand imi era lumea mai draga si m-am odihnit un pic, ridic ochii catre urmatoarea priza si o vad in dreapta. Si inima imi spune ca iubesc iar eu sunt geloasa si trista in acelasi timp. Si toti imi spun ca e normal, ca toti simtim sentimente bune si mai altfel. Dar parca nu vreau sa fiu si eu la fel. Nu vreau sa sufar. Vreau sa abandonez. Dar tot sufletul imi spune: du-te mai sus, sapa mai adanc. Si ridic piciorul stang si prind marginea unei prize rotunde. Si ridic si dreptul si nu imi vine sa cred ca pot sa stau. Iar corpul, ca si sufletul, stie exact ce sa faca. Stiu exact cum sa stau pe zid desi nu mi-a zis nimeni. Dar mana stanga apuca o priza ce nu prea sta si ezit. Si ma imping cu piciorul catre urmatoarea priza. Si sta.

Extraordinar! Un sentiment de siguranta imi incalzeste sufletul ca atunci cand esti acasa. Dar eu inca nu sunt acasa. Mai am. Iar traseul pleaca iar in stanga. Si am mai fost acolo. Am incercat, am iubit, nu am fost iubita. De ce mi-as mai dori sa iubesc? Am mai intins sufletul la fel ca mana stanga si m-am lovit. Julitura de pe cot, vanataia din genunchi si inima ce se face mica de frica imi stau marturie. Dar eu stiu. Stiu foarte bine, iubirea imi incalzeste sufletul, e linistitoare. Si stiu atunci. Stiu ca o sa iubesc chiar de ar fi sa ma dau de fiecare data de perete, si o sa merg in sus si mai departe chiar de as adauga vanataie langa vanataie si julitura langa julitura. Si atunci vad. Nu mana stanga ci mana dreapta trebuie sa o intind catre o priza ce pare nesigura, rotunda, o priza ce imi suna ca o cadere sigura. Dar nu. O prind si ma tine. Ma sustine. Ca si cum m-ar fi asteptat o viata asa cum am asteptat-o si eu pe ea. Deci traseul nu era in stanga. Era in sus. Tot in sus. Pana la cadere. Si acum pare simplu.

Dar nu. Iar vine frica. Iar dorinta de a abandona. Iar senzatia ca esti in mai multa siguranta in coarda. Si in mod cert ca esti in mai multa siguranta pe sol, departe de trairi, departe de sentimente, departe de suisuri si coborasuri, departe de prize ce nu stau, departe de tristete si gelozie. Dar atunci placerea? Unde mai e placerea? Unde mai e iubirea? Unde mai e sentimentul acela extraordinar care te incalzeste in fata celui mai mare ger? Si da. Trebuie sa urc. Vreau sa urc. Si urc. Si iubesc. Si stiu ca pot sa cad oricand si pot sa ma ranesc. Si ce daca. Si duc dreapta, si iar dreapta si iar dreapta. Sunt sigura ca poate sa fie mai usor dar nu stiu cum. Sunt si eu la inceput. Ca un copil care abea incepe sa mearga incep si eu sa fac primii pasi stangaci. Dar gata. Am trecut de partea cealalta. Pot sa respir. S-a terminat.

Si ma las in coarda. Plutesc pana jos. Nimic nu mai conteaza. Acum stiu acest 6+. O sa il mai urc. O sa il cunosc mai bine. Pasii or sa fie mai usori a doua oara, si a treia oara.

Dar sufletul meu nu este 6+. Este un 10+ din mai multe lungimi de coarda. Dar nu ma voi lasa, chiar de voi cadea, chiar de ma voi rani, chiar de ma va durea. Voi simti, voi iubi, voi fi trista si geloasa, voi zambi si voi plange, voi fi fericita si linistita, calma si agitata. Asta voi face: voi descoperi pasii sufletului meu cu rabdare, si cu calm, si cu iubire.