MagiCAMP – Poveste despre magie

E sâmbătă dimineață şi casa miroase a cafea proaspăt râşnită. De undeva de lângă mine Norah Jones îmi şopteşte: Come away with me. Şi aş zbura acum către locul unde mi-am lăsat inima. Îmi iau agenda şi mă apuc să îmi aștern sufletul între paginile ei. În casă e linişte. E mult prea linişte. Azi noapte, pentru a nu ştiu câta oară de când am revenit în apartamentul din Viena, m-am trezit şi am căutat copii în toată casa. De fiecare dată abia când mă trezesc de tot mi se linişteşte neliniştea din suflet şi îmi dau seama că nu e niciun copil în casă. Sunt singură. Aşa că mă bag înapoi în pat şi visez că sunt din nou acolo.

Dar să încep cu începutul. Acum 2 săptămâni, într-o duminică dimineață, am pășit în curtea de la Brănești. Venisem să dăruiesc fără să știu cât de mult aveam să primesc în schimb. Doamna Polonic a ieșit în întâmpinarea noastră și le-a spus părinților mei că vor primi înapoi un alt copil. Am înregistrat dar nu am băgat prea mult în seamă. În mine gândurile se zbăteau precum niște talazuri: oare mă voi descurca? oare mă voi înțelege cu ceilalți voluntari? oare mă vor plăcea copiii? se vor juca cu mine? voi ști să mă joc cu ei? mă vor primi între ei?

Am fost o copilă timidă care nu vorbea cu ceilalți copii până nu era băgată în seamă, Veșnic plecam la joacă împreună cu fratele meu care știam că mă va alege în echipa lui și dacă nu mă întrebai aș fi fost în stare să stau într-un colț, să mă uit la ceilalți copii cum se joacă și să sufăr în tăcere. Întrebările care îmi vâjâiau acum în cap erau întrebările copilăriei mele. Le știam. Le trăisem. Experiențele ultimilor ani îmi spuneau că totul va fi bine dar emoțiile mele se amestecau până ce în inima mea a pornit un rollercoaster care mă ridica și mă cobora când și cum voia el.

Spre seară au venit copiii. M-au topit din primul moment cu zâmbetele lor calde și îmbrățișările spontane. Am dansat, ne-am jucat, am mâncat papa bun pregătită de Echipa de Papa Bun în frunte cu Doamna Polonic și am mai dansat un pic.

Ziua de luni a trecut ca prin vis. Toate emoțiile de cu o zi înainte mă epuizaseră. Aș fi fost mai odihnită dacă aș fi alegat un maraton. Am furat o jumătate de oră de somn la prânz de care aveam mare nevoie prin bunăvoința voluntarului alături de care aveam grijă de camera Unicornilor. A fost ultima dată când am dormit la amiază în cele 7 zile.

Ceva s-a întâmplat cu mine in primele 2 zile. Ceva ce nu știu cum să explic. Cumva toate nevoile mi s-au activat deodată: nevoia de validare, nevoia de a fi acceptată, nevoia de iubire. Și exact ca în copilărie eram in căutarea acelor semne că ″NU″. Cele cu ″DA″ treceau pe lângă mine neremarcate. Sfaturile primite în acele zile, sfaturi care știu că erau oferite din inimă și ca să mă ajute să mă descurc mai bine cu copiii, le primeam ca pe niște lovituri. Totul a culminat marți seara când, la ședința voluntarilor, am strigat: ″Nu sunt perfectă. Și nici nu am să fiu vreodată.″

Marți noaptea am adormit plângând sub plapumă. Mulți îmi știu râsul puternic și colorat. Puțini știu cum plâng: încetișor ca un șoricel. Prietenii de acasă parcă mă simțiseră. Aveam mai multe mesaje cu o singură întrebare: ″Ești bine?″. Nici nu puteam să le răspund. Ce să le spun? Totul în mine urla că nu sunt suficient de bună, că nu am ce să ofer, că nu am ce căuta acolo, că stric tot ceea ce oamenii aceștia au construit. A doua zi dimineață cineva mi-a zis: ″Zâmbește!″. Nu aș fi putut să zâmbesc fără să încep să plâng.

Hei! Dar asta nu este o poveste tristă iar curtea de la Brănești nu este o curte normală ci e o curte plină de magie. Iar miercuri ceva s-a întâmplat și, ca întotdeauna când e vorba de magie, nu prea pot să spun ce anume. Cert este că zâmbetul mi-a reapărut pe chip. Poate au fost ″cuprinderile″ în care am fost prinsă de voluntari si copii, ori poate a fost rostirea cuvintelor magice ″Nu sunt perfectă.″, poate au fost jocurile, ori poate a fost când 3 băieței m-au ales să fiu voluntarul lor și să urc cu ei in balon, sau poate chiar călătoria cu balonul a fost, sau poate poveștile copiilor spuse în timp ce desenau căluți pe tricouri, ori poate când un băiețel de o șchioapă îmi zicea cum lasă el mâncare pentru păsări și o așeza frumos sus pe un bolovan ca să fie pentru păsări și nu pentru ″guzgani″, sau poate a fost apusul din seara aceea încadrat perfect de mașinile taberei având pe fundal balonul ce se înălța din nou și din nou către cer sau zâmbetele și chiotele de bucurie ale celor din jur au fost cele care mi-au încălzit inima și mi-au readus zâmbetul pe chip. Sau poate a fost pur și simplu ciocolata primită în acea seară. Nu știu. Atât știu: ceva s-a întâmplat miercuri. Inima a devenit mai ușoară, brațele s-au deschis mai ușor pentru a primi și a dărui îmbrățișări, zâmbetul mi-a reapărut pe chip și râsul a explodat din nou.

Prima jumătate a zilei de joi a fost despre curaj. Am fost pentru prima dată într-un parc de aventură. Bine, bine, mai fusesem și marți dar eu nu pusesem până acum piciorul atât de sus și de jos lucrurile par mult mai simple. Recunosc că mi-au cam tremurat piciorușele cât am parcurs parcul până la platforma pe care urma să îmi petrec prima jumătate de zi. Senzația este total diferită față de escaladă. La escaladă stânca stă pe loc în timp ce corpul tău se mișcă. Aici, pe anumite bucăți, totul se mișcă atunci când corpul tău se mișcă. Am urmărit copii mai mici și mai mari care au parcurs parcul. M-a impresionat o fetiță care plângea atunci când a ajuns la bucata ce ducea la mine. Deja făceam planuri dacă să o lăsăm să mai stea și să lăsăm un alt copil să treacă între timp sau să o lăsăm pe ea să treacă prima. Eu înaintasem până la platforma de unde venea ea și așteptam concluzia discuției dintre ea și voluntara de pe acea platformă, discuție ce se purta în rusă. Și iată că pornește spre mine. Cu fiecare pas pe care eu îl făceam cu spatele ea făcea un pas cu fața. De vorbit îi vorbeam în română și ea mă privea. Nu știu cât înțelegea și cât ajuta tonul calm pe care îl foloseam. Când să trecem de pe un lemn pe altul (da, da, pasajul era format din 3 bucăți de lemn lungi de vreo 2 metri, legate cu sfori de 2 cabluri metalice fixe și cu spațiu între ele care se mărea fix când să pășești de pe un lemn pe altul) îi apropiam lemnele în așa fel încât pașii ei mărunți să acopere ușor distanța între bețe. Pas după pas a ajuns pe platforma mea. Eu o priveam și îmi aduceam aminte de o altă copila de vreo 33 de ani care, cu lacrimi șiroind pe obraji, s-a dat jos din niște trasee destul de ușoare de escaladă refuzând să mai cațăre.  Da, da, doar cu câțiva ani în urmă. Nu am cum să nu fiu impresionată de curajul acestor micuți luptători. Cel mai micuț dintre unicorni a trecut fără teamă de probele parcului de aventură la cei 7 anișori ai lui.

Dar legat de acest micuț unicorn mai am o poveste. Când am ajuns acasă după parcul de aventură, fiecare dintre ei a primit (și-a ales de fapt) o jucărie dintr-un sac imens oferit de doi oameni minunați. Micuțul unicorn din povestea noastră și-a ales un elefănțel gri cu piciorușe portocalii. Era... delicios. Și eu aș dormi neîntoarsă cu așa un pluș. Nu știu cum s-a întâmplat dar elefănțelul a suferit un mic accident. În acea după-amiază a fost zi de piscină așa că, după ce i-am pregătit de bălăceală pe toți 3 (cred că am zis că aveam 3 unicorni în cameră) și i-am trimis cu celălalt voluntar, am intrat să deretic un pic înainte să mă schimb și eu în costum de baie. Când să îl pun frumos peste pernă ce să vezi... din elefănțelul nostru ieșea vată și unul dintre picioare atârna să cadă, în timp ce alte două erau aproape smulse. Era acum un elefănțel tare trist. Așa că l-am luat și m-am ascuns cu el în bucătăria voluntarilor și l-am reparat cu atenție și cu un strop de iubire. Așa se face că la bătaia cu spumă ce a urmat după piscină am participat îmbrăcată. Ce a urmat apoi m-a făcut să mă simt... nu știu cum să zic... m-a înmuiat toată. După duș micuțul unicorn s-a așezat pe pat și a luat elefănțelul în brațe trăgând de ambele piciorușe. Ochii pe care i-a înălțat apoi spre mine erau plini de uimire. Era clar că ceva nu înțelege așa că i-am zis:

″L-am cusut.″

″L-ai cusut?″

″Da. L-am cusut.″

Chiar dacă nu știu să pun în cuvinte tot ce am simțit în acel moment, zâmbetul lui larg și știrb și ochii aceia mari și uimiți mi s-au lipi de inimă și acolo vor rămâne o viață întreagă.

Dar am ajuns la sfârșitul săptămânii și nu am scris nimic despre unicornul de la care am învățat poate cea mai de preț lecție din toată săptămâna. Să îi zicem... unicornul care nu vorbea româna. Cu ochii lui verzi albăstrui și zâmbetul lui știrb și ștrengăresc ne-a pus la încercare tuturor răbdarea și ne-a folosit la maxim toate rezervele de energie fără să pară a consuma vreun pic din a lui. În fiecare seară altcineva venea să ajute cu adormirea lui. Unul citea, altul Îl mângâia, altul îi povestea. Dimineața cum se trezea încerca să o zbughească pe ușă și să urce la prietenul lui care locuia în camera ″La Copac″. De înțeles româna, el înțelegea. Eu cu rusa mai greu. Mă amuza teribil când eu îi explicam: ″Mai întâi ne îmbrăcăm și ne spălăm pe dinți și abia apoi putem să mergem sus.″ iar el îmi răspundea: ″Niet panimaiu, îți zâc″. Am stat cu el și în prima zi de piscină și când cei din jur îmi ziceau: ″Vezi să nu îl crezi că știe să înoate. Să nu te păcălească.″ eu le spuneam: ″Pe mine nu mă poate păcălii că eu nu înțeleg nimic din ce zice.″ Și totuși cumva, în ciuda acestei bariere lingvistice sau poate tocmai datorită ei, am ajuns să îl iubesc pe acest micuț unicorn. Pe parcursul a 7 zile am fost concediată de nenumărate ori, am fost lovită, mi s-au spus cuvinte pe care ceilalți doi unicorni au refuzat să le traducă. Dar mă topea când îmi striga din baie: ″Pomogite mne!″ din duș așteptând cuminte să vin să îl ajut. Joi, după bătaia cu spumă, m-a pus ca la coafor și mi-a uscat părul. Vineri la prânz am stat toți 5 cuminți în cameră (am avut și musafiri) și ne-am jucat. A înțeles cumva că nu avem voie să alergăm pe culoare în acea perioadă. Iar sâmbătă de dimineață parcă mai ușor a fost să se îmbrace și să se spele pe dinți. I-am zis doar: ″Dacă mă lovești o să mă doară. Te rog frumos să nu mă lovești.″ și... un picuț supărat s-a dus să se spele pe dinți.

Nu, nu. Cu siguranță schimbările astea într-un micuț unicorn nu mi se datorează mie. Toți am contribuit. Iar schimbarea lui este doar efectul pe care iubirea îl are asupra unui copil. Sunt sigură că același efect îl are și asupra unui om mare. Asta este lecția pe care am primit-o de la el. Iubirea, dar mai ales iubirea necondiționată care nu spune te iubesc dacă mă iubești, e magică. Să iubesc fără să cuantific ceea ce primesc înapoi, să iubesc fără să bag de seamă cum celălalt încearcă să mă rănească (aici a fost ușor că eu nu prea înțelegeam ce îmi spunea el), să iubesc simpla prezență a celuilalt ... ăsta este secretul. Să vedem dacă voi reușii să îl și aplic.

În ultima seară m-am reîntâlnit din nou micuța copilă, timidă și retrasă, de când eram mică. În timp ce focul de tabără ardea și hora era în toi am observat un băiețel  are se retrăgea încetișor până pe o băncuță. M-am așezat în rând cu el dar ceva mai departe pentru a îi lăsa spațiu. Așa am simțit. La un moment dat m-a chemat lângă el și mi-a povestit despre el mai multe. M-a atins când mi-a povestit că, atunci când vede oameni triști, el face glume ca să îi înveselească și să îi facă să se simtă mai bine. În această oglindă am văzut atât de bine fetița de câțiva anișori care își înveselea bunica căreia îi murise fata încât mi-am înghițit cuvintele și am tăcut oferind de data asta spațiu și ascultare. Atât.

Datorită aceluiași băiețel, dar nu doar lui, mai învățasem o lecție mai devreme în săptămâna aceea. Se făcea că echipa noastră ajunsese în finală la Exatlon (da, da, el era un băiețel Emoji). Iar în finală am ajuns la baraj. Pentru baraj fiecare echipă trebuia să își aleagă ″cel mai bun jucător″. La noi în echipă cele mai bune fuseseră niște fetițe de la care nici nu te așteptai să reușească să întindă elasticele de la praștia de la final dar să mai și nimerească. Și totuși o făcuseră. Băiețelul din poveste ratase. Dar își dorea atât de mult să fie el cel care să participe la finală încât ceilalți copii au acceptat. Și... am câștigat. Nu știu câți oameni mari ar fi lăsat această șansă celui care a ratat deja... dar bucuria de pe chipul lui când a adus victoria a fost... de nedescris.

Am cunoscut în această tabără oameni extraordinari și simt că fiecare dintre ei m-a ajutat și pe mine să mai cresc un pic. Am cunoscut fete cu voci de înger și fete care dansează ca în filme, am cunoscut un Suflețel care împărtășește din toată iubirea de care e capabilă fără să se dea la o parte de la a alerga prin toată sala de sport alături de copii, am cunoscut o Pastiluță care la fiecare discuție parcă îmi mai dădea un remediu pentru suflet, am cunoscut ponei veritabili pe care nimic nu îi putea opri din a se lua la întrecere, am cunoscut bărbați în a căror privire se citește încă acea curiozitate a copilăriei dar și bărbați care cântă și dansează mai ceva decât A.S.I.A. în zilele lor bune, am cunoscut bărbați dispuși să facă pod din propriul trup pentru a vedea bucurie în ochii unui copil și femei veșnic puse pe glume care ascund profunzimi nebănuite, am cunoscut veritabile zâne ale îmbrățișărilor și ale zâmbetelor și femei care pot găsi costumul prefect pentru fiecare copil, am cunoscut femei care știu să împletească părul în 1000 de feluri și bărbați care știu să usuce părul la două uscătoare, am cunoscut bărbați care știu să citească povești în prag de seară și femei dispuse să împartă ciocolata lor cu tine (vai și cât de iubită e ciocolata aia seara), am întâlnit femei care nu se dau în lături de la a juca fotbal și bărbați care își prind părul în codițe, femei care te învață cum să faci să fii mai bun și femei care te îmbrățișează... nici tu nu știi de ce.

Am întâlnit și am trăit multe, am trăit intens, m-am jucat ca un copil și m-am întors din tabără cu genunchii plini de vânătăi și zgârieturi ca atunci când eram mică. Dar pentru fiecare clipă sunt recunoscătoare, pentru fiecare copil, pentru fiecare voluntar și pentru fiecare secundă a acestei săptămâni.

Am zis la început că am pășit în curtea de la Brănești pregătită să dăruiesc dar fără să știu cât de mult urma să primesc în schimb. Am plecat de acolo un copil schimbat (fix cum a zis Doamna Polonic) cu inima plină de iubire și chipul tot un zâmbet, păstrând în amintire și pe piele toate îmbrățișările primite și dăruite, cu acceptare faptului că nu sunt perfectă dar fericită că nu sunt pentru că am loc să tot învăț lucruri noi, cu experiențe noi adunate (parc de aventură, călătorie cu balonul, bătaie cu spumă, cusut de păpuși 😊), cu prietenia unor oameni extraordinari, cu înțelegerea faptului că bunătatea există pe pământ și că lumea poate fi un loc mai bun cu ajutorul fiecăruia dintre noi, cu ideea ca iubirea vindecă și schimbă oameni, cu sentimentul că cei mai mici dintre noi, copiii, chiar știu ceva ce noi, oamenii mari, am uitat de mult fix cum spune Micul Prinț.

Provence 2018

O pătură de nori albi, precum o turmă de oițe înghesuite una în alta, se întinde până la orizontul colorat în portocaliu. Brâul portocaliu se pierde în cerul care e încă albastru dar care începe să se transforme într-un albastru din ce în ce mai închis pe măsură ce privirea se ridică dinspre orizont. Prin pătura de nori se zăresc orășele luminate. Îmi dau seama de aici de sus că acolo jos este deja noapte.

Turma de oițe se transformă încet din alb în gri. Luminițele orașelor luminează din ce în ce mai clar. Banda portocalie de la orizont se îngustează. Acolo unde cerul este albastru închis apare o stea. Pe deasupra noastră trece un alt avion. Sufletul îmi dansează. Mă apropii de Provence.

***

Am ajuns seara târziu. Avionul a avut întârziere o oră, dar când i-am văzut pe Căti și pe Andu nu a mai contat. Prima zi am petrecut-o pe marginea piscinei din curtea micuței casuțe provensale în care ne găzduiesc Lila și Mihai. Am învățat să sar pe canapea (canapeaua e un colac imens care plutește pe lângă marginea piscinei atunci când te hotărăști să... sari pe el), am executat și câteva ”Ghighi bomb” (săritura care îmi poartă numele), ne-am stropit cu bețe imense ce scuipau apă. Într-un cuvânt eram 3 copii dragălași care se jucau pe lângă și în piscină. Când am obosit ne-am retras la un Dixit.

Seara aveam bilete la un festival de pian ce se descfășoară într-un parc din La Roque d’Antheron. Am ajuns acolo un pic mai devreme așa că am avut timp pentru a bea un pahar de șampanie sub brazii cei înalți. Când ne-am așezat pe scaunele noastre încă era lumină dar soarele apusese. Țigalii (cicadele) își cântau cântecul când pianul a prins glas. Pe măsură ce cântecul aduna note țigalii începeau să tacă iar stelele începeau să lumineze din ce în ce în ce mai tare. Când a tăcut muzica la pauză țigalii un început din nou dar au lăsat din nou pianul să răsune după pauză. Ca și cum exista o înțelegere între eiȘ acum vorbesc eu, acum cântați voi. În spatele nostru era un reflector ce își trimitea razele până pe scenă. În lumina lui se rătăceau din când în când gâze care dansau pe muzică. Le vedeai când mai agitate, când mai liniștite, simțind parcă felul în care sunt atinse clapele de către pianist.

Seara am ajuns înapoi pe terasa provensală unde am testat brânzeturile pe care le achiziționasem de dimineață la piața de dumincă și un vin bun: Matayac Cahors Malbec, 2015.

***

Am plecat de dimineață către Gorges du Verdon. Drumul ne-a purtat repede în afara autostrăzii plimbându-ne printre câmpuri de lavandă. Nu mai aveam dorința nebună de anul trecut de a ne face poze în lavandă așa că ne-a fost destul de ușor să înaintăm doar admirând șirurile mov care se întindeau ordonat către orizont. Asta până când un câmp mai mov decât celelalte, sau poate că era înconjurat de un lan galben pe care fusese grâu și de aceea părea mai mov, ne-a obligat să ne oprim. Așa că ne-am ciondănit un pic cu albinuțele pe florile de lavandă, am făcut câteva poze și am plecat mai departe.

Următoarea oprire a fost în Moustiers Sainte Marie. Un orășel cochet contruit sub stânci, un orășel în care casele de culoarea nisipului erau împodobite cu flori colorate. Ne-am ascuns acolo într-un mic restaurant pe malul unei cascade și ne-am bucurat de un prânz delicios. Apoi a urmat o înghețată cum numai in Provence poți să mănânci.

Drumul ne-a purtat apoi prin Gorges du Verdon. De la înălțime am admirat stâncile ce se înălțau către cer. Dar mai aveam din zi așa că am coborât pe malul lacului Saint Croix. Acolo eu, împreună cu nepoțelele și fratele meu ne-am suit pe o hidrobicicletă și ne-am avântat printre stânci. În drumul nostru am întâlnit o micuță cascadă creată de o apă care venea de pe munte și se arunca în apa de sub noi. Nu am rezistat să nu înotăm până sub ea. Apa ce venea din munte era mult mai rece decât cea din chei. Întoarcerea pe bărcuță a fost destul de rapidă.

Seara, cum eram în Provence, după ce ne-am pregătit bagajele pentru plecarea către Parisam mai degustat ceva brânzeturi alături de un alt vin roșu: L Oppidum dex Canvers, Coteaux d Aix en Provence.

***

Despre Paris se spune că este un oraș al iubirii, al romanticilor incurabili. O romantică incurabilă sunt și eu. și de fiecare dată când am fost în Paris am fost alături de oameni care mă iubesc și pe care îi iubesc. Poate de asta Parisul m-a iubit de fiecare dată. Nici acum nu a fost altfel. Am descoperit însă un Paris foarte agitat. Furnicar de oameni. Mirosurile Parisului vara nu sunt tocmai cele mai plăcute. Înghesuiala. Căldura. Toate te fac să îți dorești să găsești un pic de răcoare. Avantajele au apărut și ele: înghețata a fost dezgustată în mai multe locuri, vinul rece sau cocktail-urile ajutau să treacă din căldura verii, briza de la Bateaux Mouches, apusul din Turnul Eiffel (al 4-lea apus după cele 3 apusuri văzute acum mulți ani, într-o primăvară când 4 prieteni s-au hotărât să urce pe trepte în turn și așa au reușit să vadă apusul de 3 ori), alergatul prin stropii de apă stârniți de vântul furtunii ce se apropia, micul dejun mâncat la terasa unui restaurant din Montmartre în timp ce priveam artiștii ce îsi așezau operele sau tocmai le creau. În Paris mi-am lăsat cânva o bucățică din inima mea și nici măcar acum nu am luat-o complet înapoi. Mai vreau să revin în Paris.

***

Pe geamul avionului o linie lăptoasă separă parcă două lumi. Sus: stele, negru clar, dă impresia că ştii exact despre ce este vorba. Jos: luminițe pierdute într- o mare de negru neclar, cu contururi care se pierd parcă în marea lăptoasă. Şi mă uit sus şi sunt atât de multe stele, atât de vii. Şi mă gândesc: dacă aş vedea acum o st3a căzătoare aş ştii exact ce să îmi doresc. Dar nu. Fără dorințe în seara asta.

La orizont, la limita între marea lăptoasă şi cerul cu stele se joacă licurici. Luminițe care se închid şi se deschid precum cele ale avionului în a cărui burtă mă aflu şi eu. Atât de multe.

Deasupra mea era constelația lebedei cu "w" ei simpatic. Tot primvind-o mi-am dat seama că îmi e dor de munte. Acolo cerul e mult mai negru şi stelele sunt mult mai multe. Îmi e dor de cer de munte noaptea. De foaete mult timp nu am mai văzut un astfel de cer.

Dintr-o dată parcă ne scufundăm în marea lăptoasă. Bucata cu stele se micşorează şi parte din stele parcă dispar.

Avionul pluteşte din ce în ce mai aproape de luminițele blurate de sub noi. Acum ele devin din ce în ce mai clare. În timp ce stelele de pe cer dispar una câte una, luminițele de sub noi se adună şi crează şosele şi mici orăşele, căsuțe adunate în cartiere. Pe şoselele formate apar micuțe luminițe care se plimbă. Cu siguranță maşinuțe care duc oamenii către casele lor. Încetul cu încetul luminițele s-au transformat în căsuțe. Apoi au început să se vadă stâlpii de iluminat. Au urmat apoi luminile pistei. Iar când avionul a ajuns pe pistă din stele de pe cer nu a mai rămas decât un dor. La fel cum dor îmi era şi de poveştile de seară pe care le spuneam când eu când Căti. Dacă aş fi rămas în Provence în seara asta ar fi fost rândul ei.

***

Povești îmbibate în vise

Sau vise-mbibate-n povești

Imagini ce nu pot fi descrise

Dar unde mă bucur că sunt

Inima-ncearcă a cuprinde

În sufletul ce parcă se-ntinde

            Să-ncapă mai mult

E soare și parcă-i lavandă

Sunt stânci, e surâs, e cascadă

Îmbrățișări dacă vrei sunt o mie

Și inima pare să știe

            Și vrea tot mai mult.

Sunt râsete. E veselie.

Eu nu sunt doar una-ntr-o mie

Și-i bine să mă simt iubită

Ghighiță ei chiar mă alintă

            Și râd tot mai mult

Acum amintiri am o mie,

Iar inima-n piept este vie

Și bate și râde și cântă

Cu râsete ea se încântă

            Și vrea tot mai mult.

Povești îmbibate în vise

Sau vise-mbibate-n povești

Îmbrățișări am pe piele înscrise

În care mă bucur că sunt.

Inima-ncearcă a cuprinde

În sufletul ce parcă se-ntinde

            Să-ncapă mai mult.

Eu și marea

Cinci fetițe s-au apropiat să mângâie un trandafir roșu. Marea se aude în depărtare cu valurile ei ce se sparg de țărm. Salcia de deasupra mea tremură în vânt, lăsând să cadă pe mine din când în când câte o floare uscată. Soarele îmi încălzește pielea. Gândul îmi fuge către nisipul fierbinte și marea ce ar vrea să mă îmbrățișeze așa cum numai ea știe sa o facă. Mă ridic ușor și pornesc către țărm.

Soarele fierbinte îmi dă parcă motive să grăbesc pasul. Când ajung la nisip, scot șlapii și îmi las piciorul să se afunde în plaja fierbinte. Mai am trei șezlonguri până la mare dar mă opresc să îmi scot tricoul și să îmi las șlapii. La celelalte 2 rânduri de șezlonguri marea a ajuns cu valurile ei iar nisipul e ud.

Scoici mititele s-au adunat pe mal într-un lanț menit parcă să descurajeze aventurierii nehotărâți. Un vânt rece și umed suflă și îmi face pielea să se strângă. Dar marea e caldă la atingere. Ea mă îmbie cu valurile ei. Așa că pășesc spre ea. 

Fiecare pas mă aduce mai aproape de orizont. La fiecare pas un nou val se sparge de mine iar vântul nu pierde ocazia de a sufla peste pielea umedă și dezgolită. Dar cu fiecare pas marea se ridică și mă îmbrățișează, mă înconjoară cu brațele ei încălzindu-mă. Valurile mă ridică jucăușe deasupra lor. 

Zâmbetul,  sărat acum, mi se citește nu doar pe buze ci și în priviri. Îmi simt și sufletul cum zâmbește. Aș sta aici o viață, privind orizontul, plutind în derivă. Pe cer păsări negre cu ciocul alb zboară dând iute din aripi. Din când în când câte un pescăruș se avântă către un val.

Privirea mea e pierdută spre cer când un val năzdrăvan îmi aduce aminte că am venit să discut cu marea. Mi-e cald, mi-e bine în îmbrățișarea ei. Iar ea îmi zice ca totul e fix așa cum trebuie sa fie. Îmi zice ca e bine și mă roagă să am încredere. Și eu am.

Mă ridic ușor pe picioare și pornesc către mal. Valurile jucăușe se aruncă asupra mea împingându-mă de la spate sau trăgându-mă către larg, înconjurându-mă cu spumă albă sau trăgând de marginea

slipului. Soarele mă ia în primire cu razele lui, uscând apa sărată pe pielea mea ce a început să se înnegrească. Vântul cel rece parcă nici nu-l mai simt. Degeaba suflă. Eu știu acum că totul este bine. Eu știu acum ca totul este fix așa cum trebuie să fie.

Eu?

Am fost intrebata de curand ce sunt eu? Cine sunt eu? Ce ma face unica?

Raspunsul nu mi-a venit usor dar a fost ceva similar cu: o combinatie perfecta intre romantism si rational, intre inima si minte, intre calatorii prin orase pitoresti si excursii pe creste de munti, intre curse de alergare si seri de tango, intre copila care rade cu gura pana la urechi si prietena care te asculta o noapte intreaga, intre copila careia ii place sa fie rasfatata si femeia careia ii place sa rasfete, intre copila intotdeauna pregatita de un joc sau de o sotie si femeia care stie sa iubeasca frumos, din inima. Ati putea sa intrebati: perfecta pentru cine aceasta combinatie? Si va raspund sincer: perfecta pentru mine cu toata imperfectiunea ei.

Nu a fost usor admit aceasta combinatie tocmai pentru ca trebuia sa citesc acest raspuns in fata mai multor oameni si imi era frica de privirea lor. Dar mai ales mi-a fost greu pentru ca intotdeauna am simtit ca trebuie sa aleg ce vreau sa fiu. 

De mica am crezut ca tebuie sa aleg: ori sunt baietoasa ori sunt domnisoara. Dar mie imi placea in egala masura sa stau pe pervaz cu o carte in mana in timp ce soarele imi incalzea pielea, sa tricotez sau sa crosetez, sa imi creez bratari din mici margeluse, sa ma joc cu papusi si sa inventez povesti dar si sa ma joc 21 (jocul cu mingea de fotbal si are diverse variante), patratica, din poarta in poarta, fotbal, respinsea, tenis de picior impreuna cu baietii. Si nu eram chiar cel mai prost jucator de pe teren. Aveam chiar faima de foarte bun portar sau aparator.

Acum, la 36 de ani, imi dau seama insa ca am ales: am sifonierul plin de rochite, echipament pentru escalada, echipament pentru alergari si echipament pentru mers pe munte. In dulap pot sa asez linistita pantofiorii cu toc perfecti pentru dans, langa espadrilele de escalada, pantofii de alergare pentru trail sau asfalt si bocancii 3 sezoane de munte. Prin casa se gaseste depozitat trolerul perfect pentru excursii prelungite in Provence sau Toscana, rucsacii de diverse dimensiuni pentru excursii mai scurte sau mai lungi in alte orase sau in munti, salteaua pentru mers la mare si lenevit intr-un cort pe plaja in timp ce visele imi sunt leganate de valuri, salteaua pentru mers la munte si dormit in vreun refugiu sau la cort, cortul care m-a adapostit de ploi in atatea excursii, sacii de dormit pentru diverse temperaturi si cu diverse greutati. Pe balcon bicicleta ma roaga sa ii umflu rotile si sa o plimb in timp ce dintr-o cutie patinele de gheata ma indeamna sa le mai bag si pe ele in seama.

Asta sunt eu: o combinatie de multe si multe dintre ele sunt opuse. Dar, da, chiar imi plac toate.

Nu vreau sa aleg: sunt baietoasa sau domnisoara. Sunt... inima si zambet. Atat.

Jurnal provensal - Cum m-am indragostit de Provence

A fost o data ca-n povesti, a fost ca niciodata... o fetita mai mica sau mai mare care visa sa calatoareasca. Sa calatoareasca si sa iubeasca.

Intr-o vara nici prea calduroasa nici prea racoroasa a pornit catre Provence, un mic tinut insorit din sudul Frantei. Vise avea o mie, dar nimic nu la fel de frumos precum ceea ce a urmat.

Rasfat in soare

Zborul de dimineata era la ora 6 si cu o seara inainte stabilise cu fratele ei sa se intalneasca la ora 4 in aeroport. Doua ore pareau suficient pentru indeplinirea formalitatilor de baggage drop-off, pentru ca checkin-ul fusese deja facut cu o zi inainte. Intr-o doara a sunat din taxi-ul ce plutea cate aeroport la fratele ei sa vada ce fac ei, iar ei dormeau linistiti. Cu aceasta ocazie s-a stabilit si ca o familie formata din 2 fetite mai mici sau mai mari o mama si un tata poate sa iasa din casa in 15 minute. Si iata ca au pornit cu totii catre Provence.

La aeroport ii astepta Mihai, cel care ii va gazdui in casa lui pe toata perioada vacantei. Drumul spre casa a unduit un pic deasupra marii spre Cassis, spre Rue des Cretes care era inchis si prin Vieux Porte din Marsilia. Deja peisajul ce ne va insoti pe tot parcursul vacantei se contura incetisor: stanci albe printre pini verzi, maslini, casute micute. 

La capatul drumului ne astepta o casuta provensala, cu peretii in culoarea nisipului si tigla rosie pe acoperis, incojurata de verdeata leandrilor roz si albi, vitei de vie, malinilor, marului, gutuiului, smochinului si florilor in toate culorile. Piscina avea culoarea albastra si ne imbia cu luciul apei. Interiorului combina intr-un mod placut detalii romanesti si provensale dadu-mi din prima clipa o senziati de „acasa” ce nu m-a parasit toata vacanta. Lila, sotia lui Mihai, impreuna cu Mia si Titica, bunicii fetelor, pregatisera masa de pranz. Cei 4 urmau sa viziteze Portugalia si Spania si sa ne bucure si cu imagini din aceste tari, starnind alte vise.

Fetita cu inima blanda a inceput in fiecare zi sa scrie cateva cuvinte despre experientele pe care le traia, despre ce simtea si ce visa. Iata ce a iesit.

Apusul reflectat de casele din Miramas le Vieux

16.07.2017 Casute mici ascunse intre tufe verzi de maslini si leandru cu flori mici colorate roz sau alb, pini inalti din loc in loc. Peretii caselor in culorile nisipului. Acoperisuri din tigla rosie. Stai asezat pe un sezlong cu o carte in brate si „les cigals” rad de tine dintre tufele verzi. Dar cui ii pasa. Atmosfera de liniste. Luna agatata pe cer a uitat sa se ascunda de razele soarelui. Pasari mari de prada plutesc pe cer in cautarea micului dejun sau chiar a pranzului. Fluturi colorati dau alene din aripi.

Apus in Miramas le Viex

Miramas le Vieux, orasel cochet cocotat pe stanci deasupra tinutului Provence. Casute din piatra nisipoasa (totul aici este de culoarea nisipului) strajuiesc stradutele ingus

te. Din cand in cand cate o pisica isi iteste capul la vreo fereastra.

Stradutele din Miramas le Vieux sunt pazite strasnic

 Oraselul perfect pentru o inghetata Chocolatissimo delicioasa la „Le Quillé” in timp ce soarele se lasa linistit dincolo de linia orizontului. Inghetatele imense au fost delicioase. Povesti faine se revarsau in timp ce le devoram. De incheiere ne-am plimbat un pic pe stradutele ce se intunecau ale oraselului inca viu la acea ora din seara insotiti de luminile orasului si stele.

 

Plimbare la lumina felinarelor prin Miramas le Vieux

Acasa un vin bun: Domaine de Chique, Cotes de Roussillon, 2015 a fost acompaniat de ceva branzeturi si povesti.

17.07.2017 Gordes. Dar pentru a ajunge acolo drumul a serpuit printre livezi, ferme cu rosii,

lanuri de grau, dealuri mai scunde sau mai inalte.


Stradutele mici si stramte ale oraselului ne-au primit pe ele oferindu-ne un pic de umbra si protectie impotriva soarelui care ne incalzea cam tare.

Sus pe deal e Gordes

Pe stradutele din Gordes

In Gordes o vedere ne-a povestit despre Abbaye de Senanque. Imaginea: un camp de lavanda si pe fundal o abatie. Asa ca am plecat sa il gasim. Un drum serpuitor prin munti, drum ce la final am aflat ca avea sens unic, unde haul de pe partea stanga era verde si abrupt. Dupa o curba: lanuri de lavanda.


Dincolo de ele: abatia. Recunosc ca nu stiam ce gaze sa pozez mai repede. Prin lavanda pluteau fluturi in toate culorile, care timizi isi luau zborul cand te apropiai cu aparatul lasandu-te cu o poza cu lavanda mov.

La plimbare prin lanurile de lavanda

Fluturi indragostiti la Abbaye de Senanque

Abbaye de Senanque

A treia oprire: Roussillon. Un oras rosu construit pe un munte rosu unde sunt sigura ca pe vremuri traia imparatul Rosu. Stradute mici si inguste su trepte mii ce-au purtat catre centrul orasului. Magazinase cochete ne ademeneau la fiecare pas. Inghetata nu a scapat negustata.

Pe stradutele din Roussillion

In cautarea imparatului rosu (Roussillion)

Seara: vin si branzeturi. Vinul: Chateau Virant, Coteaux D’Aix en Provence, 2015 (famille Cheylan)

18.07.2017 Plage Saint Croix. Le Phare de Carro. O zi despre copilarie. Plaja cu nisip fin si mare intinsa si albastra ce aparea dincolo de pini inalti infipti in bratele de stanca ce imbratisau marea din micutul golfulet. 

 

Le Plage de Saint Croix - Priveliste dintre pini

Plage de St Croix - Privind spre far

O plimbare de-a lungul marii mi-a purtat pasii printre stanci pline de sare, ce se odihneau in asteptarea urmatoarei furtuni care sa arunce valurile asupra lor. 

Plage de St Croix - La joaca in mijlocul marii

Copilaria si-a urmat cursul si am pornit spre larg intr-o hidrobicicleta inzestrata cu un tobogan. Toboganul era albastru pentru ca asa a dorit Cati. Au urmat sarituri, alunecari pe tobogan, rasete si joaca. Am uitat ca apa era rece.

Plage St Croix - La plimbare printre stanci

Seara am pornit catre farul care se vedea in departare si care ne-a imbiat cu imaginea toata ziua. acolo era o alta plaja cu stanci de data asta.  

Le Phare de Carro

Le Phare de Carro - De vorba cu valurile

19.07.2017 Salon de Provence. Aix en Provence. Zi de odihna pe langa piscina, odihna intrerupta de o pauza de pranz ce ne-a purtat pasii catre centrului micutului Salon. Stradute mititele inconjoara cetatea din centru. Pe stradute: mici restaurante si chia un mic boutique ephemaire. Fain boutique.

Salon de Provence

Salon de Provence - Boutique Ephemere

Seara pasii ne-au purtat prin labirintul de stradute al centrului orasului Aix. Dreapta, stanga, uite ca asta-i mai animata, aici e mai frumos, uite ce luminite dragalase si in curand nu mai stiai unde erai.

Aix en Provence

Acasa, un vin cu branzeturi: Chateau Calissane, 2016, Lacon en Provence

20.07.2017 Calanque d’en Vau. Un drum lung de o ora si 40 minute (asta pentru ca am ratacit un pic drumul) printr-un peisaj arid, uscat, cu stanci albe ce cresteau printre pini inalti din care ne certau „les cigals”. 

Calanque d'en Vau

La final de drum o deschidere turcoaz intre stanci. Apa lipsita de valuri ne-a primit in bratele ei si ne-a racorit. Stancile de pe margini ne-au imbiat sa le cataram un picut doar pentru a plonja de la inaltime catre apa de dedesubt. 

Calanque d'en Vau - La plimbare pe stanci

Inca o zi despre copilarie, despre frumusetea inotului, despre stanci si catarare, despre piele firbinte si buze sarate, despre inimi fericite.Drumul inapoi spre masina a parut mai scurt. A ajutat si ploaia torentiala ce ne-a ferit de soarele fierbinte. 

Calanque d'en Vau - Pe drum catre

Calanque d'en Vau - Am revenit pe drumul cel bun

Calanque d'en Vau - Detaliu

Seara: branzeturi, vin (Chateau Leyssac, Saint Estephe, 2014, Grand vin de Bordeaux), tort, sampanie, Calvados.

21.07.2017 Tour de France. 19eme etape. Embrun – Salon de Provence. I-am urmarit cand pe laptop cand la tevizor cum urcau greu pe soselele inguste si inclinate ce unesc cele doua orasele prin 222.5 km. Drumul a serpuit printre orasele provensale, avand de o parte si de alta oameni ce ii incurajau. 

Tour de France

 

Patrouille de France

Nimic insa nu ne-a pregatit de atmosfera pe care urma sa o traim seara cand ne-am dus si noi in centrul Salon-ului pentru a ii vedea intrand. Au trecut in viteza pe langa noi in uralele celor din jur, chiote de copil, veselia si incurajari. Nu a durat mult dar atmosfera ne-a umplut de chef de viata.

Ne-am mai plimbat un pic prin centrul orasului suficient cat sa ne bucuram de demonstratia oferita de La Patrouille de France, care isi are casa chiar in Salon. Stangul Frantei, inimioare cu sageti, loopingului s-au lasat vazute printre cladirile orasului.

Les Baux de Provence - Fericire

Ne-am suit apoi in masina si ma plecat catre Les Baux de Provence. Un orasel mititel se ridica pe stancile albe ale Les Alpilles. Casutele cu peretii in culoare nisipului si acoperisuri din tigla se aliniau la marginea unor stradute inguste. Acum fara oameni, cu felinare ce se aprindeau, dadeau o senzatie de liniste si pace. Am luat cina in aceas seara intr-un restaurant dintr-o gradina. Vinul: Mas Sainte Berthe, les Baux de Provence, 2015 (Grenache, Syrah, Cabernet Sauvignon)

Les Baux de Provence - Pe ziduri

Les Baux de Provence

Les Baux de Provence

Seara: branzeturi si vin: Chateau roubine, cru classe, Cotes de Provence, 2014

22.07.2017 Les Baux de Provence. Avignon. Dupa seara petrecuta pe acele straduse mici am zis ca e musai sa vedem Les Baux, cum ii zic francezii, si pe lumina. In drum spre el ne-am oprit intr-una dintre fermele care ofereau si degustari de vin si am achizitionat 2 sticle de vin. Asta dupa ce le-am gustat, bineinteles. Am incercat la o alta ferma si ulei de maslinedar nu am fost convinsi.

Les Baux de Provence - Vedere din Ville Mort

Les Baux de Provence - Vedere catre maslini si viata de vie

Oraselul micut si cochet ne astepta cu stradutele lui inguste si pe lumina. Acum insa magazine mititele isi deschisesera portile si ne imbiau in interior cu miros provensal de lavanda, ierburi, uleiuri, biscuiti. Din loc in loc cate un magazin de ceramica adauga un specacol de culoare.

Les Baux de Provence - Un "Cigal" galagios

Am urcat pana sus in asa nmitul Ville Mort unde cativa „curteni” ne-au arata cum functioneaza o catapulta. Soarele puternic ne ardea pielea in timp ce noi urcam tot mai sus pe zidurile rupte. „Les cigals” radeau de noi de pe pietre sau de la la umbra pinilor.

Les Baux de Provence - Pe stradute

Les Baux de Provence - Catapulta in actiune

Les Baux de Provence - Vedere de sus

 De acolo de sus pe o parte se vad stanci albe, de partea cealalta se vad livezi de maslini, intinderi de vita de vie si drumuri de pamant ce duc catre casute pana la urmatoarea linie de munti.

Orasul are cateva detalii... interesante:

-          de aici a plecat regele mag Balthazat in cautarea stelei

-          stancile din Val d’Enfer era locul unde se desfasura vanatoare de vrajitoare

-          valea de mai sus a inspirat „Inferno” al lui Dante

Am coborat catre Carrieres de Lumieres unde in niste galerii sapate in piatra am avut parte de un spectacol de muzica si culoare.

Seara: Avignon. Galagios, furnicar de oameni si masini, orasul nu ne-a impresionat. Palais de Papes este impunator asa cum apare el pe cer. Podul dein Avignon se opreste la jumatatea raului ametidu-te un pic daca nu ai citit inainte ca a fost partial distrus si din cei 12 piloni au ramas numai 4.

Avignon - Palais de Papes

Seara: vin si branzeturi: Vinul: Chateau roubine, cru clasee, Cotes de Provence, 2014

23.07.2017 Plage du Saint Croix. Relaxare. Valuri. M-am jucat in valuri intr-un soare bland de dupa-amiaza dupa ce toata dimineata citisem pe terasa casutei unde locuiam de cateva zile. Am descoperit o persoana care poate sa stea mai mult in apa decat mine: nepoata mea Catalina. Cu ea m-am jucat cu valurile pana oboseam, ne intorceam pe mal si ne odihneam putin si apoi din nou in valuri. Am avut parte de un tratamet cu nisip... ultima noutate. Tare imi e ca am fost fix persoana pe care s-au facut teste.

Salon de Provence - Pisica de veghe

Salon de Provence - Pisica spre apus

Seara? Ati ghicit: vin si branzeturi: Mas Sante Berthe, Les Baux de Provence, 2016 (Grenache, Syrah, Mourvedre, Cabernet Sauvignon, Cinsault)

24.07.2017 Trois Calanques et Cassis. Azi am luat barcuta din portul Cassis catre 3 Callanques. Noi voiam mai multe dar nu se vizitau decat 3 din cauza valurilor. Cand am iesit in larg am inteles de ce. Iar  cand am luat curba catre calance... ne-am dat seama ca nici nu ne doream mai multe. Dupa ce apele s-au linistit, pentru ca in calance nu erau valuri, capitanul ne-a intrebat daca toata e in barca sau am pierdut pe cineva in apa. Toata lumea era in interior. Uda. J Valurile udasera si fata si spatele vasului.

Cassis - Port

Cassis - Far

Trois Calanque - pe valuri

Trois Calanques

Trois Calanques

Cassis - prin port

Am lenevit apoi pe stradutele strampte din centrul orasului Cassis. Spre final am nimerit pe o plaja cu un dig de care valurile imense se izbeau cu putere. In departare cativa oameni cu placi se intreceau cu valurile. Era locul perfect pentru visare cu privirea pierduta spre linia orizontului in timp ce zgomotul valurilor iti acompaniaza gandurile. Cand te indepartezi prea tare de realitate, stropi din valurile sparte la picioarele tale te aduceau inapoi.

In departare muntele se ridica deasupra marii. Doi norisori albi pareau sa fie gandurile lui curate si impaciuitoare. Marea insa nu le auzea. Era prea ocupata sa se arunce asupra malului, agitata parca fara motiv, speriata ca muntele nu se mai reflecta in ea, nerealizand ca asta se intampla chiar din cauza valurilor cu culmi albe.

Cassis - Cand muntele iubeste marea

Vinul zilei: Domain de Vallon des Glauges, Coteaux d’Aix en Provence, 2017-07-30

25.07.2017 Nice. Monaco si Monte Carlo. Cannes. O baie pe plaja de la Nisa. Drumul serpuit dintre Nisa si Monaco mi-a uimit privirea si inima. Ne-am oprit sa rontaim ceva intr-o curba inainte de Eze. Imaginile iti taiau rasuflarea.

Pe drum spre Monte Carlo

Eze privind marea

Monte Carlo - Pesti in Gradina Japoneza

Monte Carlo

Monte Carlo - In asteptarea inghetatei

Monte Carlo m-a socat prin aglomeratie un amestec de strazi si tuneluri, caldura, port cu iahturi, masini ultimul racnet pe strazi inguste care parca se innoada.

Seara: o baie la Cannes, o poza pe covorul rosu, o plimbare pe riviera franceza, o cina pe o terasa in muzica linistitoare a valurilor in timp ce muntii se colorau in culorile apusului si un drum lung spre casa. Somnul a fost binevenit.

Cannes - pregatit de apus

Cannes

26.07.2017 Ganduri catre prieteni. Seara Arles. Un orasel cu stradute inguste care parca duc toate catre arena in care si la ora actuala sunt lupte cu taurii. Stilul camarguaise presupune ca taurul pleaca pe picioarele lui din arena. Nu parea insa prea fericit, asa cum se vede si in poze. Oraselul in schimb este delicios, cu restaurante mititele cu terase colorate. Nu foarte multi oameni se plimba pe strazile acestui orasel ceea ce ii confera un aer de relaxare.

Arles - Arena

Arles

Arles - torida in stil Camarguaise

Arles

Arles - Orizont spre apus

27.07.2017 S-au intors Mihai si Lila, Titi si Mia. Asa ca seara a fost despre povesti. Unele despre Provence, altele despre Portugalia si Spania. Sarind de la una la alta, incercand sa acoperim in cateva ore cele 2 saptamani care trecusera.

28.07.2017 Ultima zi in Provence. L'Isle sur la Sorgue si Fontaine-de-Vaucluse ca de incheiere si pentru a ne lua cum se cuvine la revedere de la Provence. Pe curand! 

L'Isle sur la Sorgue

L'Isle sur la Sorgue

L'Isle sur la Sorgue

L'Isle sur la Sorgue

Fontaine-de-Vaucluse

Fontaine-de-Vaucluse

Si-am incalecat pe o sa si am spus povestea asa... Dar stati! am uitat un amanunt important. In fiecare seara din ultima saptamana Catalina si cu mine spuneam o poveste. O seara era randul meu. O seara era randul ei. Asa am aflat povestea fetitei si a baietelului, povestea ariciului, povestea lumii pe dos, povestea fetitei careia ii placea sa calatoreasca. Povestea de mai sus a fost spusa si in ultima seara, mai pe scurt si fara poze.

Si asa m-am indragostit de Provence...