O zi de vara ca oricare alta. Ma intorceam
de la Hanovra. Zburasem pana acolo ca sa ma intorc cu o prietena. Mi se ceruse
ajutorul si raspunsesem simplu: „Prezent”, fara sa ma gandesc prea mult. Zborul
era cu escala: Hanovra – Amsterdam, Amsterdam – Bucuresti.
Cu 15 minute la devreme decat ora anuntata
initial pilotul ne-a anuntat ca: „We are now beginning our descent to Amsterdam
airport. We are 15 minutes ahead of schedule.”. Gandul imi zbura la felurile de
branzeturi ce urma sa le cumpar din aeroport, branzeturi ce ar fi mers perfect
cu un pahar de vin bun, cu un prieten si mai bun. Stomacul mi se dusese deja in
gat si intregul organism traia reducerea in altitudine, cand am simtit cum
coloana vertebrala se lipeste de scaun in timp ce avionul se indreapta din nou
catre ceruri.
Nu intelegeam ce se intampla cand vocea
stewardesei ne-a anuntat: „The pilot has abandoned the lending. We will come
back with details as soon as possible.” In timpul asta Monica vorbea despre
ceva. Ceva ce recunosc ca nu mai stiu ce era. Gandul meu a fost insa: „Nu spune
nimic. Se va speria. Nu spune nimic. Va fi bine.” Mi-a zis insa ca m-a vazut ca
m-am schimbat la fata. Nu mai sunt de destul de mult timp capabila sa imi
ascund sentimentele. Probabil ca ceea ce s-a vazut a fost frica.
Cateva momente mai tarziu vocea pilotului
ne-a anuntat: „We have a problem with the lending gear. We are checking it
out.” Lending gear. Problem. Cuvintele mi se repetau in cap, se invarteau iar
mintea mea nu reusea sa vada luminita. Langa mine Monica se speria din ce in ce
mai tare.”Ce a zis? A zis ca o sa cadem?”
„Nu. Nu.” Mintea mea refuza sa creada asta.
Inima mea se ruga. Mi-am dat seama ca asa se termina viata: atunci cand te
astepti mai putin. Nu prea tine cont ca tu ti-ai facut planuri sa cumperi
branzeturi, sa bei un vin, sa mai cateri o stanca, sa mai dormi in vreun
cort leganata de cantecul ploii sau poate sa te pierzi pe stradutele Parisului mana in mana cu... Ea se termina iar tu ramai cu toate acele
planuri.
Intr-o clipa viata mi s-a derulat prin fata
ochilor. Si, ce-i ciudat, nu am vazut decat clipe fericite, prieteni, copii,
parinti, iubire, momente deosebite. Am multumit. Am multumit din suflet pentru
tot ceea ce mi-a fost dat sa traiesc. Am 33 de ani, iar rezumatul acestor 33 de
ani a aratat bine. Nu voi zice ca nu am gresit in acesti ani, dar voi spune ca
m-am iertat pentru greselile pe care le-am facut. Am iubit si am trait iubirile
mele atat cat mi-a fost in putere sa le traiesc. Am prieteni care ma iubesc. Am
nepoate care ma alinta: „Gaga”. Am parinti extraordinari care au facut si fac
tot ceea ce le sta in putinta pentru ca mie sa imi fie bine si sa nu imi
lipseasca nimic. Viata mi-a asternut la picioare ceea ce mi-am dorit:
rasarituri de soare din mare, cu scoici si valuri si pescarusi, stanci golase,
nopti in cort ascultand linistea muntilor sau valsul valurilor, luminite de
licurici, cafele fierbinti si plimbari prin parc, carti pline de idei si filme
care sa ma zguduie, brate care sa ma stranga noaptea tarziu... Aaaaahhhhhh! Si
cate, cate, cate si mai cate. O viata de om. O viata de 33 de ani.
Da! M-am rugat sa-mi fie dat sa mai
traiesc. Mai am ceva vise, mai am ceva dorinte, mai am ceva iubiri de iubit.
Dar am reusit sa imi dau seama ce viata
frumoasa am, ce oameni extraordinari se perinda prin ea si ce vie sunt.
Am anterizat in Amsterdam 30 de minute mai
tarziu. Nu stiu cand au trecut. A fost o aterizare cu tinut de mana, cu
rugaciuni, cu tremurat de suflet, cu frica. A fost o aterizare care mi-a ramas
in minte prin multitudinea lucrurilor pentru care sunt recunoscatoare.
Ce a urmat? Un zbor simplu de la Amsterdam
la Bucuresti. Planurile de vin si branzeturi: distruse de escala scurtata de
„micul incident”. Inima: plina de recunostinta si pregatita sa traiasca cat si
ce o fi dat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu