O pătură de nori albi, precum o
turmă de oițe înghesuite una în alta, se întinde până la orizontul colorat în
portocaliu. Brâul portocaliu se pierde în cerul care e încă albastru dar care
începe să se transforme într-un albastru din ce în ce mai închis pe măsură ce
privirea se ridică dinspre orizont. Prin pătura de nori se zăresc orășele
luminate. Îmi dau seama de aici de sus că acolo jos este deja noapte.
Turma de oițe se transformă încet
din alb în gri. Luminițele orașelor luminează din ce în ce mai clar. Banda
portocalie de la orizont se îngustează. Acolo unde cerul este albastru închis
apare o stea. Pe deasupra noastră trece un alt avion. Sufletul îmi dansează. Mă
apropii de Provence.
***
Am ajuns seara târziu. Avionul a
avut întârziere o oră, dar când i-am văzut pe Căti și pe Andu nu a mai contat.
Prima zi am petrecut-o pe marginea piscinei din curtea micuței casuțe
provensale în care ne găzduiesc Lila și Mihai. Am învățat să sar pe canapea
(canapeaua e un colac imens care plutește pe lângă marginea piscinei atunci
când te hotărăști să... sari pe el), am executat și câteva ”Ghighi bomb”
(săritura care îmi poartă numele), ne-am stropit cu bețe imense ce scuipau apă.
Într-un cuvânt eram 3 copii dragălași care se jucau pe lângă și în piscină. Când
am obosit ne-am retras la un Dixit.
Seara aveam bilete la un festival
de pian ce se descfășoară într-un parc din La Roque d’Antheron. Am ajuns acolo
un pic mai devreme așa că am avut timp pentru a bea un pahar de șampanie sub
brazii cei înalți. Când ne-am așezat pe scaunele noastre încă era lumină dar
soarele apusese. Țigalii (cicadele) își cântau cântecul când pianul a prins
glas. Pe măsură ce cântecul aduna note țigalii începeau să tacă iar stelele
începeau să lumineze din ce în ce în ce mai tare. Când a tăcut muzica la pauză
țigalii un început din nou dar au lăsat din nou pianul să răsune după pauză. Ca
și cum exista o înțelegere între eiȘ acum vorbesc eu, acum cântați voi. În
spatele nostru era un reflector ce își trimitea razele până pe scenă. În lumina
lui se rătăceau din când în când gâze care dansau pe muzică. Le vedeai când mai
agitate, când mai liniștite, simțind parcă felul în care sunt atinse clapele de
către pianist.
Seara am ajuns înapoi pe terasa
provensală unde am testat brânzeturile pe care le achiziționasem de dimineață
la piața de dumincă și un vin bun: Matayac Cahors Malbec, 2015.
***
Am plecat de dimineață către
Gorges du Verdon. Drumul ne-a purtat repede în afara autostrăzii plimbându-ne
printre câmpuri de lavandă. Nu mai aveam dorința nebună de anul trecut de a ne
face poze în lavandă așa că ne-a fost destul de ușor să înaintăm doar admirând
șirurile mov care se întindeau ordonat către orizont. Asta până când un câmp
mai mov decât celelalte, sau poate că era înconjurat de un lan galben pe care
fusese grâu și de aceea părea mai mov, ne-a obligat să ne oprim. Așa că ne-am
ciondănit un pic cu albinuțele pe florile de lavandă, am făcut câteva poze și
am plecat mai departe.
Următoarea oprire a fost în
Moustiers Sainte Marie. Un orășel cochet contruit sub stânci, un orășel în care
casele de culoarea nisipului erau împodobite cu flori colorate. Ne-am ascuns
acolo într-un mic restaurant pe malul unei cascade și ne-am bucurat de un prânz
delicios. Apoi a urmat o înghețată cum numai in Provence poți să mănânci.
Drumul ne-a purtat apoi prin
Gorges du Verdon. De la înălțime am admirat stâncile ce se înălțau către cer.
Dar mai aveam din zi așa că am coborât pe malul lacului Saint Croix. Acolo eu, împreună
cu nepoțelele și fratele meu ne-am suit pe o hidrobicicletă și ne-am avântat
printre stânci. În drumul nostru am întâlnit o micuță cascadă creată de o apă
care venea de pe munte și se arunca în apa de sub noi. Nu am rezistat să nu
înotăm până sub ea. Apa ce venea din munte era mult mai rece decât cea din
chei. Întoarcerea pe bărcuță a fost destul de rapidă.
Seara, cum eram în Provence, după
ce ne-am pregătit bagajele pentru plecarea către Parisam mai degustat ceva
brânzeturi alături de un alt vin roșu: L Oppidum dex Canvers, Coteaux d Aix en
Provence.
***
Despre Paris se spune că este un
oraș al iubirii, al romanticilor incurabili. O romantică incurabilă sunt și eu.
și de fiecare dată când am fost în Paris am fost alături de oameni care mă
iubesc și pe care îi iubesc. Poate de asta Parisul m-a iubit de fiecare dată.
Nici acum nu a fost altfel. Am descoperit însă un Paris foarte agitat. Furnicar
de oameni. Mirosurile Parisului vara nu sunt tocmai cele mai plăcute. Înghesuiala.
Căldura. Toate te fac să îți dorești să găsești un pic de răcoare. Avantajele
au apărut și ele: înghețata a fost dezgustată în mai multe locuri, vinul rece
sau cocktail-urile ajutau să treacă din căldura verii, briza de la Bateaux
Mouches, apusul din Turnul Eiffel (al 4-lea apus după cele 3 apusuri văzute
acum mulți ani, într-o primăvară când 4 prieteni s-au hotărât să urce pe trepte
în turn și așa au reușit să vadă apusul de 3 ori), alergatul prin stropii de
apă stârniți de vântul furtunii ce se apropia, micul dejun mâncat la terasa
unui restaurant din Montmartre în timp ce priveam artiștii ce îsi așezau
operele sau tocmai le creau. În Paris mi-am lăsat cânva o bucățică din inima
mea și nici măcar acum nu am luat-o complet înapoi. Mai vreau să revin în
Paris.
***
Pe geamul avionului o linie
lăptoasă separă parcă două lumi. Sus: stele, negru clar, dă impresia că ştii
exact despre ce este vorba. Jos: luminițe pierdute într- o mare de negru
neclar, cu contururi care se pierd parcă în marea lăptoasă. Şi mă uit sus şi
sunt atât de multe stele, atât de vii. Şi mă gândesc: dacă aş vedea acum o st3a
căzătoare aş ştii exact ce să îmi doresc. Dar nu. Fără dorințe în seara asta.
La orizont, la limita între marea
lăptoasă şi cerul cu stele se joacă licurici. Luminițe care se închid şi se deschid
precum cele ale avionului în a cărui burtă mă aflu şi eu. Atât de multe.
Deasupra mea era constelația
lebedei cu "w" ei simpatic. Tot primvind-o mi-am dat seama că îmi e
dor de munte. Acolo cerul e mult mai negru şi stelele sunt mult mai multe. Îmi e
dor de cer de munte noaptea. De foaete mult timp nu am mai văzut un astfel de
cer.
Dintr-o dată parcă ne scufundăm
în marea lăptoasă. Bucata cu stele se micşorează şi parte din stele parcă
dispar.
Avionul pluteşte din ce în ce mai
aproape de luminițele blurate de sub noi. Acum ele devin din ce în ce mai
clare. În timp ce stelele de pe cer dispar una câte una, luminițele de sub noi
se adună şi crează şosele şi mici orăşele, căsuțe adunate în cartiere. Pe
şoselele formate apar micuțe luminițe care se plimbă. Cu siguranță maşinuțe
care duc oamenii către casele lor. Încetul cu încetul luminițele s-au
transformat în căsuțe. Apoi au început să se vadă stâlpii de iluminat. Au urmat
apoi luminile pistei. Iar când avionul a ajuns pe pistă din stele de pe cer nu
a mai rămas decât un dor. La fel cum dor îmi era şi de poveştile de seară pe
care le spuneam când eu când Căti. Dacă aş fi rămas în Provence în seara asta
ar fi fost rândul ei.
***
Povești îmbibate în vise
Sau vise-mbibate-n povești
Imagini ce nu pot fi descrise
Dar unde mă bucur că sunt
Inima-ncearcă a cuprinde
În sufletul ce parcă se-ntinde
Să-ncapă
mai mult
E soare și parcă-i lavandă
Sunt stânci, e surâs, e cascadă
Îmbrățișări dacă vrei sunt o mie
Și inima pare să știe
Și
vrea tot mai mult.
Sunt râsete. E veselie.
Eu nu sunt doar una-ntr-o mie
Și-i bine să mă simt iubită
Ghighiță ei chiar mă alintă
Și
râd tot mai mult
Acum amintiri am o mie,
Iar inima-n piept este vie
Și bate și râde și cântă
Cu râsete ea se încântă
Și
vrea tot mai mult.
Povești îmbibate în vise
Sau vise-mbibate-n povești
Îmbrățișări am pe piele înscrise
În care mă bucur că sunt.
Inima-ncearcă a cuprinde
În sufletul ce parcă se-ntinde
Să-ncapă
mai mult.
Te iubesc! :)
RăspundețiȘtergereSi eu te iubesc! <3
RăspundețiȘtergere