Amintiri

Azi mi-am adus aminte de liceu. Am plecat spre Brasov cu trenul si am luat 282. Cand a oprit in fata Primariei m-a apucat nostalgia. Acolo am coborat 4 ani de zile. Ce frumos arata primaria atunci. Intre timp i-au dat foc si au inceput sa o repare. Apoi au urcat si controlorii. Si cu ei ma intalneam in fiecare zi tot pe linia lui 282. Unele lucruri nu se schimba niciodata. De data asta m-au controlat. Pe vremuri nu ma controlau decat daca nu aveam bilet.

Mersul cu trenul spre munte a adaugat la sacosa cu amintiri. Mi-am dat seama ca imi e dor de acele clipe cand eram toti tineri si plecam cu personalul, jucam fazan pe orase si Maran avea tot timpul norocul sa oprim in vreo halta a carui nume incepea exact cu litera ce ii trebuia lui. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca stia toti Puchenii. Si noi pierdeam. Nu aveam bani pe vremea aia dar eram fericiti, liberi, fara griji, fara copii unii dintre noi.

Acum sunt singura intr-un tren ce a evoluat de la personal la accelerat. Crucea nu se vede. S-a ascuns in nori. Nici ea nu ma vrea. Varfurile brazilor sunt pline de zapada si totul este alb in jurul trenului. Muntii au albit peste noapte. Dar mie iarna asta nu imi mai place. Vreau sa vina primavara, sa fie cald si sa vad varful muntilor.

Ah! Tunelurile dinainte de Brasov. Abea asteptam intunericul plin de necunoscut cand eram mai mica. Si azi mi s-a parut ca al doilea tunel nu se mai termina.

Pacat ca la Predeal s-a urcat un iz greoi, innecacios. Un miros de fum parca, dar un fum greu ce se agata in gat si il simti acolo. Si ai vrea sa dispara. Si cand ai impresia ca dispare il simti din nou mai puternic. Si parca simti si carnatii si slana si ceapa in el. Simti truda omului ce il poarta, simti vantul ce a fost folosit pentru a curata hainele in ultimele saptamani sau luni, simti nepasarea lui, simti mirosul de copil mic ce a mancat si regurgitat si a eliminat mancarea dar nu a fost schimbat o zi intreaga. Si simti cum mirosul iti intra prin pori, si cum si tu mirosi la fel.

Si mi-as dori sa ma ridic sa plec. Dar unde sa ma duc? Mai sunt 25 de minute si vine Brasovul. Din pacate nu mai pot sa citesc acum. Nu Celine. Nu daca tin la stomacul meu.

Si am ajuns in Brasov, si apoi la Casa Armatei. Brasovul nu imi starneste amintiri. Mai curand imi starneste curiozitatea. Am mai fost in Brasov. Dar pe fuga. Acum am timp sa ma pierd pe stradutele inguste, sa urc pana sub Tampa, sa studiez in liniste casele solide de pe marginea drumului. Brusc o muzica puternica house isi face loc printre cladiri dinspre ceea ce pare sa fie un patinoar. Si cotesc inspre liniste. Din cand in cand simt nevoia de liniste si singuratate. Este o nevoie pe care reusesc cumva destul de usor sa mi-o satisfac. Sa fie oare prea usor?

Duminica am fost in Poiana Brasov, o statiune care este tare departe de sufletul meu. Si acum era la fel de mohorata si innorata si murdara cum mi-o aduceam aminte. Si parca nu este nici un munte pe langa. Dar am luat telecabina pana pe Postavarul. Iar sus o mare de nori se asternea la picioarele noastre si din cand in cand un varf de munte se ridica. Si erau Bucegii pe care nu i-am mai urcat de o groaza de timp, si era Piatra Craiului ce m-a lasat sa o strabat noaptea, si era Ciucasul ce m-a primit anul trecut, si era Fagarasul unde nu am fost niciodata. Toti isi scoteau coltii albi din marea pufoasa. Si am vazut si crucea.