sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Cand este important

Este joi. Inca o data ma indrept catre sala de escalada, asa cum fac in fiecare saptamana. Am planuri mari. Urmeaza sa urc traseul protocaliu azi mansa, ca marti sa il dau cap coarda. Am trimis mesaj catre Ovidiu inca de la pranz sa il intreb daca vine azi. Contez pe el sa ma fileze. Inca nu a raspuns. Dar daca nu a raspuns inseamna ca vine. Vestile proaste circula repede de obicei deci trebuie sa fie de bine.

Ma simt captiva in traficul de la Calea Floreasca, cale umbrita de accidente in ultimele zile de parca spitalul din capatul ei le-ar genera. Parca masinile se misca azi mai incet ca niciodata, parca nu vor sa se urneasca, parca ar vrea sa ma opreasca din a ajunge la sala.

Si in toata aceasta nemiscare bipaie telefonul. Un mesaj. Sper sa fie de bine. Il iau si citesc: „Cu regret trebuie sa te informez ca nu ajung azi”. O nu!!! Nu se poate asa ceva. Si eu ce fac. Las telefonul pe scaunul din dreapta si privesc inainte. Este cosmarul meu. Cum sa ma duc la sala fara cineva care sa ma fileze. Eu ce fac acum? Pot sa fac numai boulder. Dar eu nu vreau sa fac boulder. Vreau sa urc traseul protocaliu. Vreau sa ma antrenez.

Ajung la sala, parca mai repede decat de obicei. Mi se pare chiar ca am ajuns prea repede. Nu am avut timp sa ma gandesc. Nu am avut timp sa fac o strategie. Inca nu stiu ce fac? Imi lipseste complet controlul asupra urmatoarelor ore. Si ma simt infricosata si apasata de aceasta necunoastere. Ce o sa fie? Cum sa fac? Care sunt sansele? Exista oameni in sala pe care ii cunosc? Simt ca imi plesneste capul de atatea intrebari. Vreau sa se opreasca. Vreau sa fie liniste. Tipul de la intrare zambeste: Nu imi mai arata abonamentul stiu ca il ai. Dar il arat pentru ca marti nu platisem tot abonamentul si trebuia sa dau restul de bani si sa treaca pe abonament ca l-am platit.

Ma schimb incercand sa trag cat mai mult de timp. Simt ca nu vreau sa ma expun. Simt ca vreau sa fiu singura singura singura. Sa nu vad pe nimeni. Sa nu aud nimic. Dar nu se poate. Intru in sala si vad cativa oameni la escalada si restul la boulder. Asta este sigur ziua mea norocoasa. Eu nici nu am pe cine sa rog sa ma fileze. Sunt doar cativa.

Ma duc sa ma incalzesc. Capul imi este in sfarsit vid. Este in sfarsit liniste. Nu stiu ce o sa se intample dar este OK. Ma uit la ziduri. Sunt doua persoane ce urca, icnind tragand de propriul organism pana la epuizare.

Acolo vreau sa fiu si eu. Pe traseul portocaliu. Si imi dau seama ca daca vreau sa fac escalada si nu boulder primul pas este sa imi pun hamul. Si il pun. Tinand cont de faptul ca vreau sa urc pe traseul portocaliu inseamna ca acolo ttrebuie sa ma duc. Si ma asez sa ma uit la traseul portocaliu. Doi cataratori apar. Unul urca chiar pe portocaliu. Al doilea un traseul verde care se suprapune cu el. Imi dau seama ca l-am mai vazut pe primul pe la sala. Ma uit cum fileaza. Mi se pare in regula. Dupa ce au terminat imi fac curaj si intreb: Te superi daca te rog sa ma filezi si pe mine? Ma facusem mica si cred ca a observat. Era un pic nelamurit. Iar eu eram extrem de sigura ca o sa raspunda nu. Cred ca toata atitudinea mea striga asta. Dar el a raspuns: Sigur ca da.

Si am urcat portocaliul. Pana sus. La un moment dat, pe la 4 metri de sol un mic moment de frica. Imi e frica sa nu faca o greseala cel care ma fileaza, ca nu o sa ma tina, ca o sa ma scape. O simt acolo cu mine. Si ma decid sa urc cu ea. Sa o pastrez cu mine si sa urc. Sa nu ma lupt pentru ca luptele din aceasta seara au fost prea multe.

Urmeaza traseul mov. Nu acel traseu mov. Un mov 6-. Simplu. Ma fileaza Ion. De data asta il stiau sau cel putin stiu cum il cheama. Prea multe nu stiu despre el dar am mai vorbit cu el de cateva ori pe la sala. Tocmai se incalzea si s-a dat jos de pe perete in fata mea. M-a vazut. I-am povestit. Si mi-a zis: Lasa ca te filez eu. Hai ca ma duc sa iau hamul ca incalzirea mea poate sa mai astepte. Si urc si movul.

Mai vreau sa mai urc o data portocaliul. Dar e ocupat. La un moment dat trece un alt catarator prin fata mea. Ce faci? Bine. Stau. Vrei sa te filez? Sigur. Nu stiu cine este, nu stiu cum il cheama. L-am mai vazut la sala. Mi-a mai vorbit. Si asa urc si galbenul, un alt traseul 6-. Pe acesta l-am urcat data trecuta la incalzire crezand ca este „scara blocului” dar nu era. Fusese inlocuit. Acum l-am urcat nu mai multa rabdare.

In culmea fericirii, nu imi mai doresc decat sa mai urc o data portocaliul. Il vad pe Ion. Fila pe cineva in dreapta mea. Acum stiu. Stiu ca nu o sa fiu refuzata. Astept sa se elibereze portocaliul, intreb pe cei din jur daca se mai dau, si ma duc si il rog pe Ion sa ma fileze. Sunt sigura ca nu o sa ma refuze. Si nu ma refuza. Nu am reusesc sa urc pana sus. Dar nu conteaza. Am reusit sa trec de partea care imi creaza probleme si asta este important. Am reusit sa pastrez frica de refuz cu mine si cu toate acestea sa ii rog pe cei din jurul meu sa ma fileze si asta este important. Am reusit sa ma simt ca acasa si asta este cel mai important.

Plec spre casa zburand. Ma simt usoara. Drumul este liber. Tot orasul este numai al meu. Iubesc pana si vantul rece ce imi ingheata obrajii si incearca in zadar sa treaca prin geaca scurta de toamna. O fi ea scurta dar tine la van. Ma simt ca atunci cand eram copil si gaseam un cadou superb sub brad numai si numai pentru mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu