In fiecare zi ma uimesc singura. Ma uimeste ceea ce simt, felul in care simt, modul in care reactionez. E ciudat cand nu mai sunt in control, si suntdoar un observator cateodata discret altadata indiscret al propriilor reactii si trairi.
Azi ma intorceam de la Carturesti. Eram fericita. Gasisem exact ce cautam. Stateam linistita la semafor si admiram, pe partea cealalta a strazii, cativa copii ce se bateau cu bete si cu frunze. Si ma gadeam ca vreau sa fac si eu asta cat de curand: o bataie cu frunze de toamna uscate. Sau si mai bine: sa ma intind si sa zac intre ele in timp de soarele toamnei ma incalzeste incetisor incetisor, iar vantul ma acopera pana ce nu mai ramane nimic din mine. Masinile treceau una dupa alta, intrerupandu-mi si fragmentandu-mi imaginile si gandurile.
Un zgomot vag cunoscut ajunge la urechile mele. De undeva venea o ambulanta. Incerc sa imi dau seama de unde dar nu reusesc. Zgomotul pare sa ma inconjoare si ma simt oarecum coplesita. Si dintr-o data apare din stanga ambulanta cu luminile aprise, urland a jale parca. Si in urma ei o masina a carui numar de inmatriculare era ... BMW. Atat am retinut. Avea avariile puse si se tinea cat mai aproape de ambulanta, trecand pe rosu o data cu ea, de parca tot ce ii era drag era in acea ambulanta.
Si am fost trasportata cu cativa ani inainte, cand la fel ca acest barbat in masina cu ceva si BMW ma aflam si eu intr-o masina ce urmarea o ambulanta. In ambulanta era bunica mea. Un atac cerebral si atat a fost. Am urmarit si noi atunci, fratele meu la volan eu in dreapta, ambulanta. Am fost la un spital, apoi la altul. Am observat cum au mutat-o de pe un pat pe altul. M-am rugat sa ii fie usor. M-am rugat sa nu o doara. 10 zile mai tarziu a murit.
Si asa se intampla ca azi am plans. Am plans in mijlocul strazii. Am plans aducandu-mi aminte cat de neputincioasa m-am simtit atunci. Am plans pentru ca din cand in cand imi lipsesc discutiile cu bunica mea. Imi lipsesc discutiile despre barbati, despre casa, despre viata. Am plans pentru ca mi-am dat seama inca o data ca in fata mortii suntem singuri si goi. Am plans pentru ca eram trista.
Am traversat strada incet si nesigur, m-am suit in masina si am mai plans un pic imbratisand volanul. Am plans incetisor pana a trecut suvoiul de lacrimi.
Cat de multe pot sa simt, cum pot sa se schimbe toate de la bine la rau la bine din nou. Imi ador sufletul asta vulnerabil si mic cum este el, pentru ca asa mic cum pare intra in el o groaza, o groaza de sentimente. Sentimente ce se amesteca si se bat care mai de care sa ajunga in prim plan. Sa demonstreze ca exista, ca sunt ca pot.
Azi am plans. Maine cine stie ce o sa fie?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu