Zambesc si iubesc

Am in jur oameni dragi, oameni pe care ii iubesc si care se gasesc in relatii pe care nu le inteleg, sau fac alegeri care din punctul meu de vedere nu au sens, sau se zbat cu probleme care de la mine par... ca ar avea nevoie sa fie transate clar. Dar nu-i nimic surprinzator pana aici. Ceea ce ma surprinde din ce in ce mai mult este capacitatea de a sta pe tusa. Ani la rand am sarit, m-am agitat, am luat foc pe interior si am ars pana la cenusa, am fugit, m-am zbatut pentru a ajuta, pentru a schimba, pentru a face sa fie bine. Dar binele il defineam eu, nu ei.

Ma uit acum in mine si observ calm. Observ acceptarea faptului ca suntem diferiti, ca facem alegeri diferite, ca avem solutii diferite asupra unor probleme pentru care avem perspective diferite. Iar solutiile astea sunt croite dupa „calapodul” fiecaruia. Si daca ar fi sa merg pe calapodul altcuiva s-ar putea sa fac basici, bataturi, rosaturi.

Ma uit apoi in jur si observ acesti oameni care imi sunt diferiti. Si ma uit din nou in mine si imi dau seama ca ii iubesc cu toate diferentele lor, sau poate tocmai datorita acestor diferente. Si imi dau seama ca atunci cand am inceput sa ma iubesc pe mine tot ceea ce ma facea diferita m-a facut sa ma iubesc. M-am indragostit de ceea ce era altfel la mine, si tot asa ma indragostesc de ceea ce e altfel la ceilalti. Si iubesc. Zambesc si iubesc.

Oare din momentul in care mi-am dat voie mie sa fiu diferita am inceput sa le dau voie celor din jurul meu sa fie diferiti?

Dar poti sa iubesti si sa nu iti pese? Adica se pune problema asa? Nu cred. Nu cred ca poti cu adevarat sa spui ca nu iti pasa. Dar cred si simt ca pot sa iubesti si sa lasi pe cel pe care il iubesti sa isi cladeasca o viata departe de tine, poti chiar sa il ajuti sa faca asta. 

Cum? Care ar fi motivul?

Simplu. Il iubesc si il las liber. Liber sa aleaga ce simte ca e mai bun pentru el, chiar daca asta inseamna poate o partenera sau un prieten care nu sunt eu, liber sa reuseasca in ceea ce isi pune in cap, liber sa greseasca si sa o ia de la capat, liber sa fie el insusi. Si fac asta tocmai pentru ca il iubesc laolalta cu visele lui, cu pasii lui care poate il duc departe de mine, cu sufletul lui care este liber. Il iubesc si am incredere in el cu tot ceea ce inseamna aceasta incredere. Dar mai ales am incredere ca el stie mult mai bine decat mine ce este mai bine pentru el.

Pe de alta parte ingradindu-l l-as transforma in altceva, in altcineva. As putea sa iubesc noul „el”? Poate. Dar cu siguranta il iubesc pe cel ce este. 

Si atunci... aleg sa iubesc. Aleg sa zambesc si sa iubesc pentru ca amandoua imi vin bine. Restul... e doar iubire.