joi, 14 octombrie 2010

Prima data

Totul a inceput ca o joaca. Uite ca stiu pe cineva care lucreaza la o sala de escalada. Ia sa ma duc si eu sa vad cum este. Pe principiul cat de greu poate sa fie? Si nu a fost chiar foarte greu sa ajung acolo. Piedici s-au ivit in calea mea. Mai intai masina a incercat sa ma deturneze de la prima intalnire cu escalada si a reusit. Si am reprogramat prima intalnire. Apoi corpul meu cel ghidus a decis el sa faca o gluma buna si sa cedeze inainte prima intalnire. Dar am zis pana aici. Masina ca masina ca este ceva ce nu pot controla, dar pe mine ma :)

Deci m-am dus. Aveam o harta in brate si imi croiam drum cu greu printre masinile de pe Stefan cel Mare. La ora 6 seara acest joc poate sa fie considerat destul de periculos si consumator de timp. Dar sa incerci sa mai buchisesti si harta? Sigur pe Stefan cel Mare il cunosc de pe vremea cand am invatat pentru carnet si sincer nu prea am oprit motorul in aglomeratie de atunci. Am prins foarte bine miscarea: intaia, a doua, frana, stai.

Partea interesanta a aparut in momentul in care am facut stanga, si pe urma drept inainte. Pe acolo era cam liber. Deci mult mai greu sa citesti harta in timp ce conduci. Si in plus simteam ca ma lasa memoria si nu imi mai aduceam aminte harta. Dupa ce am trecut de sinele de cale ferata am facut a sasea strada la dreapta si am facut stanga in curtea unei "institutii comuniste" cum mi-a fost descrisa am ajuns.

Dar unde eram de fapt? La prima vedere daca ma lua cineva repede as fi spus ca eram in cel mai mare cosmar al meu. pe deapta si pe stanga cladiri mari si gri cu geamuri murdare acolo unde erau. Nu se vedea nici un om si se intunecase. Lumina farurilor se prelingea alene peste niste gropi imense, cunoscute si sub denumirea de hartoape. Cateva masini in spatele aleii atestau faptul ca pe acolo mai sunt si oameni, sau au fost cel putin ca doar masinile alea nu ajunsesera asa singure pe acolo. Cativa caini aratau ca fiinte vii pot sa umble pe acolo.

Am parcat masina si cand am iesit am auzit o voce: "Pun pariu ca te intrebi ce cauti tu aici?". Si chiar asta ma intrebam sau mai bine spus tipam catre mine: "Ce caut eu aici si ce a fost in capul meu? Si unde este iesirea?".

Cand am intrat in sala m-am linistit. Erau oameni acolo. Mai multi. Erau veseli si concentrati pe ceea ce faceau in acelasi timp. Nu pareau constienti de ce se intampla afara. Si in curand am uitat si eu ce era dincolo de ziduri.

Am luat hamul si espadrilele de catarare si m-am dus sa ma schimb. Cand am iesit din vestiar imi venea sa plang. Corpul meu rautacios si invidios vroia sa ma impiedice in continuare. Dar nu este el mai tare ca mine.

Deci incalzirea, si pe urma L m-a pus sa ma sui pe un perete ce avea doar cativa metrii. Un joc de copii. Imi doresc sa nu imi fi atras atentia ca salteaua este mai scurta cu 30 de cm decat panoul. Ma simteam mult mai libera cand nu stiam asta. Pe urma panoul s-a ingustat simtitor pe masura ce instinctul a devenit mai puternic decat ratiunea ce imi spunea ca daca ma tin bine nu am ce sa patesc, plus ca inaltimea nu era chiar atat de mare.

Dar ce a urmat a fost extraordinar. "Hai puneti hamul" a zis L. "Pentru ce? Doar nu ma sui acolo sus?" Nu stiu de ce am zis asta? Pentru ce altceva m-as fi dus acolo daca nu sa ma sui un pic pe sus sa vad cum e aerul mai sus. Ati putea spune ca stau la 5 si pot sa ies pe balcon, dar aerul nu este acelasi cand urci cu liftul sau pe scari. Si mi-am pus hamul, si eram tare amarata, si mai aveam o singura intrebare: "Ce se intampla daca o sa cad?" Iar raspunsul a fost unul foarte simplu "Vezi tu". Atunci m-am gandit ei vad eu. ca doar nu o sa cad. Cand nu mai pot o aiu in jos si gata.

Problema este ca odata ajunsa acolo sus nu m-am mai gandit la ce se va intampla daca o sa cad, nu m-am mai intrebat daca mai pot, ce o sa fac cand o sa vreau sa cobor, cum cobor. si nu m-am mai intrebat nici cui ii pasa de mine si cui nu, nici cine e suparat pe mine, si pe cine sunt suparata eu, nici cu cine m-am certat in ultima vreme sau daca am avut cu cine sa ma cert, nici ce caut eu aici, sau cum am ajuns, nici macar daca o sa plec vreodata. Vroiam doar sa urc si sa ajung cat mai sus. Si pipaiam toate formele de prize pana gaseam una care sa imi placa. Si mai urcam un pic. Cand cu stangul cand cu dreptul cand mana dreapta cand mana stanga. Incetisor, ca un mic om (femeie ar spune unii mai carcotasi) ce nu stie ce face dar vrea sa fac urcam din ce in ce mai sus. Si tot urcam si spatiul de sub mine tot crestea si crestea si crestea. Si deja glasurile celor de dedesubt ajunsesera un mic zumzait. Auzeam ca se tipa ceva. Nu stiam ce si nu stiam catre cine. Si apoi a venit ea. O priza pe care degetele mele nu au mai vrut sa stea. Si am incercat sa ma prind din nou dar nu fusesem atenta si mana stanga obosise si ea. O secunda m-am gandit ca asta a fost. Mainile erau in aer, picioarele nu ma puteau tine doar ele deci o sa cad. Pana jos. Sau poate nu. Si am ramas acolo sus. Uitandu-ma in sus la luminile de pe tavan care acum erau mult mai aproape si in jos la oamenii care pareau mult mai mici. Mai sus de mine mai era cineva care inca urca. Si mi-a parut rau. Dar stiam ca o sa mai urc. Trebuia sa mai urc pana sus. Incet incet am fost adusa pe pamant. Visarea s-a terminat si a aparut cruda realitate. Bratele imi pulsau si erau umflate. Inca o data, daca mai era nevoie trupul ma dezamagea. Degetele nu mai puteam sa le apropii si ma dureau. "Pauza 10 minute" a spus L "si pe urma mai urci o data". Si am mai urcat de mai multe ori, cu pauze intre ele, dar nici una nu a mai fost ca prima data. Bratele ma dureau acum si nu ma mai puteam urca la fel de sus. Picioarele cedau si ele.

Si am plecat spre casa. Euforia acelui prim catarat a stat cu mine si inca este si acum, doua zile mai tarziu. Nu ma gandesc decat la momentul cand ma voi duce din nou si voi incerca sa ajung din nou acolo sus. Si daca ar trebui sa compar cu ceva aceasta experienta nu as putea sa o compar decat cu el, cu primul sarut. Este singura experienta ce mi-a dat aripi ce nu au cazut a doua zi, mi-a readus zambetul pe buze si linistea in inima, lasandu-ma doritoare si intrigata in acelasi timp.

Un comentariu: