Ma zbat de ceva timp cu o dilema, o problema, o incrancenare. Stiu ca imi place sa fac escalada. Chiar foarte mult. Dar in escalada, ca si in iubire, e nevoie de doi. Nu e suficient ca eu sa iubesc, nu e suficient sa simt ceea ce simt. Daca el nu simte nu exista o relatie, si nu exista iubire de fapt. Iubirea mea este doar o flacara care arde in negura noptii fara el.
Asa cum mentin flacara iubirii arzand stiind ca la un moment dat un suflet ratacitor o va gasi si va veni sa se incalzeasca, la fel urc in continuare desi partenera mea de escalada este in Italia. (Pe langa subiect: asa mi-ar placea sa ajung in Italia, sa mananc paste din acelea bune, si inghetata, sa ma plimb pe stradutele acelea mici si colorate, sa admir florile de pe terase si de la ferestre, sa vad oamenii aceia calmi care sunt atat de buni la „dolce far niente”) Asadar, ma lupt cu mine, cu frica de inaltime, cu frica de cadere, cu frica de cel care ma fileaza. Si mansa nu am o problema pentru ca exista un mic inlocuitor al Valeriei. Dar cap coarda ...?...
Cand urc cap coarda apar anumite frici care nu apar atunci cand urc mansa, apare o nesinguranta in plus data de distanta ce o voi pargurge prin aer in cazul in care cad, apare o teama pe la a doua bucla ca daca nu ma tin bine o sa vin in jos si ca cel de jos nu va putea sa ma tina. Ca drept urmare imi este foarte greu sa urc cap coarda filata de altcineva decat persoanele in care am deja incredere: Marius si Valeria. Valeria asa cum am spus este in Italia. Marius este instructor, iar programul lui de mers la sala nu se potriveste cu programul meu de mers la sala. Asa ca ma simt singura.
Ca orice persoana cerebrala, in momentul in care am identificat o problema fac un plan. Un plan pentru a putea sa las in viata mea si alte persoane, persoane care chiar ma roaga sa ma fileze. Planul suna asa: invat la perfectie sa urc un traseu mansa, apoi rog pe cineva, pe care il urmaresc in prealabil sa vad cum fileaza ca sa ma asigur ca este serios, sa ma fileze pe acest traseu pe care stiu sa urc super bine.
Zis si facut. Azi ajung la sala hotarata sa fac primul pas: sa aleg traseul ce il voi urca la perfectie. Urc un traseu de incalzire. Apoi, in timp ce ma uitam incercand sa aleg traseul potrivit pentru planul meu, si aproape ma decisesem la un mov, Irina vine sa ma roage sa o filez cap coarda. Pe Irina o stiu de cand incepusem sa invat escalada, acum un an de zile. Participa impreuna cu mine la cursurile de escalada. Dar programul nostru de antrenament nu s-a mai potrivit apoi. Imi aduc aminte ca am fost si geloasa pe ea la un moment dat pentru ca urca cap de coarda mult mai usor si mai repede decat mine, si apoi reusea sa rezolve problemele de boulder mult mai repede. Despre cum fileaza nu stiam nimic.
Dupa ce am lasat-o jos m-am auzit spunand: Poti sa ma filezi si tu pe mine? Nici nu mi-am dat seama cand s-a format aceasta idee, cum s-a transformat din idee in actiune. Uitasem complet si de planul meu care presupunea ca voi invata un traseu priza cu priza, de sa il visez noaptea, si abea apoi voi ruga pe cineva diferit de Marius si Valeria sa ma fileze.
Da. Am ucat cap coarda. Traseul a fost un 5+ pe care il urcasem o singura data, un traseu cu o usoara surplomba. Teoretic total diferit de ce mi-as fi imaginat. Practic exact ce aveam nevoie. Am urcat pana sus. Dupa ce am asigurat prima bucla mi-a suierat un gand prin cap: ai urcat pana aici si nu ti-a fost frica de o cadere inainte de prima bucla? Dupa ce am asigurat a patra bucla un alt gand mi-a suierat pe la ureche: cum de am urcat asa de relaxata pana am trecut de primele 3 bucle? Nici nu mi-au transpirat mainile. Pe la jumatatea surplombei m-a mai vizitat un gand: hei... nu ma dor bratele si sunt in surplomba, si stau pe picioare. Ce se intampla?
Se intampla ca se pare ca m-am schimbat. Nu mai sunt cea pe care o stiam.
Tot azi am urcat pentru a doua oara un traseu in surplomba mare. Inca imi aduc aminte traseul albastru pe care am reusit sa il urc dupa 20 de incercari. Am urcat mansa de data asta. Un 6/6- rosu in care parca prizele te duc tot mai sus impotriva dorintei tale. Il urcam a doua oara. Nu ma asteptam sa ajung la ultima priza.
Daca cineva m-ar fi intrebat azi ce voi face la escalada i-as fi raspuns: o sa aleg un traseu si o sa il urc pana il invat. Ce s-a intamplat de fapt: am urcat cap coarda inainte de termen si am facut un traseu in surplomba inainte de termen. Imi place cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.
Asa cum mentin flacara iubirii arzand stiind ca la un moment dat un suflet ratacitor o va gasi si va veni sa se incalzeasca, la fel urc in continuare desi partenera mea de escalada este in Italia. (Pe langa subiect: asa mi-ar placea sa ajung in Italia, sa mananc paste din acelea bune, si inghetata, sa ma plimb pe stradutele acelea mici si colorate, sa admir florile de pe terase si de la ferestre, sa vad oamenii aceia calmi care sunt atat de buni la „dolce far niente”) Asadar, ma lupt cu mine, cu frica de inaltime, cu frica de cadere, cu frica de cel care ma fileaza. Si mansa nu am o problema pentru ca exista un mic inlocuitor al Valeriei. Dar cap coarda ...?...
Cand urc cap coarda apar anumite frici care nu apar atunci cand urc mansa, apare o nesinguranta in plus data de distanta ce o voi pargurge prin aer in cazul in care cad, apare o teama pe la a doua bucla ca daca nu ma tin bine o sa vin in jos si ca cel de jos nu va putea sa ma tina. Ca drept urmare imi este foarte greu sa urc cap coarda filata de altcineva decat persoanele in care am deja incredere: Marius si Valeria. Valeria asa cum am spus este in Italia. Marius este instructor, iar programul lui de mers la sala nu se potriveste cu programul meu de mers la sala. Asa ca ma simt singura.
Ca orice persoana cerebrala, in momentul in care am identificat o problema fac un plan. Un plan pentru a putea sa las in viata mea si alte persoane, persoane care chiar ma roaga sa ma fileze. Planul suna asa: invat la perfectie sa urc un traseu mansa, apoi rog pe cineva, pe care il urmaresc in prealabil sa vad cum fileaza ca sa ma asigur ca este serios, sa ma fileze pe acest traseu pe care stiu sa urc super bine.
Zis si facut. Azi ajung la sala hotarata sa fac primul pas: sa aleg traseul ce il voi urca la perfectie. Urc un traseu de incalzire. Apoi, in timp ce ma uitam incercand sa aleg traseul potrivit pentru planul meu, si aproape ma decisesem la un mov, Irina vine sa ma roage sa o filez cap coarda. Pe Irina o stiu de cand incepusem sa invat escalada, acum un an de zile. Participa impreuna cu mine la cursurile de escalada. Dar programul nostru de antrenament nu s-a mai potrivit apoi. Imi aduc aminte ca am fost si geloasa pe ea la un moment dat pentru ca urca cap de coarda mult mai usor si mai repede decat mine, si apoi reusea sa rezolve problemele de boulder mult mai repede. Despre cum fileaza nu stiam nimic.
Dupa ce am lasat-o jos m-am auzit spunand: Poti sa ma filezi si tu pe mine? Nici nu mi-am dat seama cand s-a format aceasta idee, cum s-a transformat din idee in actiune. Uitasem complet si de planul meu care presupunea ca voi invata un traseu priza cu priza, de sa il visez noaptea, si abea apoi voi ruga pe cineva diferit de Marius si Valeria sa ma fileze.
Da. Am ucat cap coarda. Traseul a fost un 5+ pe care il urcasem o singura data, un traseu cu o usoara surplomba. Teoretic total diferit de ce mi-as fi imaginat. Practic exact ce aveam nevoie. Am urcat pana sus. Dupa ce am asigurat prima bucla mi-a suierat un gand prin cap: ai urcat pana aici si nu ti-a fost frica de o cadere inainte de prima bucla? Dupa ce am asigurat a patra bucla un alt gand mi-a suierat pe la ureche: cum de am urcat asa de relaxata pana am trecut de primele 3 bucle? Nici nu mi-au transpirat mainile. Pe la jumatatea surplombei m-a mai vizitat un gand: hei... nu ma dor bratele si sunt in surplomba, si stau pe picioare. Ce se intampla?
Se intampla ca se pare ca m-am schimbat. Nu mai sunt cea pe care o stiam.
Tot azi am urcat pentru a doua oara un traseu in surplomba mare. Inca imi aduc aminte traseul albastru pe care am reusit sa il urc dupa 20 de incercari. Am urcat mansa de data asta. Un 6/6- rosu in care parca prizele te duc tot mai sus impotriva dorintei tale. Il urcam a doua oara. Nu ma asteptam sa ajung la ultima priza.
Daca cineva m-ar fi intrebat azi ce voi face la escalada i-as fi raspuns: o sa aleg un traseu si o sa il urc pana il invat. Ce s-a intamplat de fapt: am urcat cap coarda inainte de termen si am facut un traseu in surplomba inainte de termen. Imi place cand socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu