Am avut o revelatie. Din interiorul meu a aparut ceva nou. Mi-am dat seama ca am o noua frica, o noua teama. Imi este teama ca o sa mi se intample ceva bun, ceva frumos, ceva ce imi doresc. Si eu nu stiu cum sa ma descurc in aceasta situatie. Stiu foarte bine cum sa fac atunci cand vine ceva nasol, ceva ce nu imi doresc. Stiu ce sa fac atunci cand sunt parasita de o persoana pe care o iubesc, stiu ce sa fac atunci cand nu reusesc sa ma apropii de persoane pe care le iubesc, stiu ce sa fac daca ma duc in vreun loc si nu ma baga nimeni in seama, stiu ce sa fac daca se ia curentul, daca fac pana la masina si nu este nimeni sa ma ajute, daca ...
Dar eu ce fac daca intr-o zi o sa fac pana la masina, o sa trag pe dreapta, o sa ies din masina si langa mine o sa se opreasca un barbat sa ma intrebe: „Vrei sa te ajut?”. Eu ce fac atunci? E bine daca spun doar multumesc? Sa stau sa ii dau piese la mana? Sa muncesc cot la cot cu el? Ce fac?
Dar daca intr-o zi imi sare siguranta de pe hol, si cand ies dezamagita cu creionul de tensiune in mana, gandidu-ma: „De ce eu? De ce acum? Iar o sa imi ard degetele cu siguranta aia.” Ma voi intalni cu cineva care sa imi spuna: „Stai linistita. Iti schimb eu siguranta.”. Ce sa fac? Sa il las? Sa am incredere? Sau sa aleg sa imi ard inca o data degetele? E dureros dar e sigur. Am facut-o de multe ori si stiu cum.
Si apoi daca ma duc undeva unde nu stiu pe nimeni, si ma ascund intr-un colt ca de obicei, ca sa pot sa observ fara sa fiu observata. Daca vine cineva la mine si ma intreaba ce fac eu ce ii raspund? Sa spun doar „Bine” si sa ma intorc in coltul meu singuratic. Sau sa ii multumesc ca m-a bagat in seama, sa discut cu el, sa fiu vesela asa cum sunt cu persoanele pe care le cunosc si care ma plac. Asa cum sunt eu de fapt.
Dar daca povestile mele de dragoste ar incepe brusc sa aiba happy end. Daca dintr-o data barbatul de care sunt indragostita m-ar iubi la randul sau. Daca as deveni o mica planeta si el satelitul meu natural? Eu atunci ce fac? Sa iubesc in continuare? Sa ma prefac ca nu observ? Sa plang? Sa rad?
Stiti filmele acelea de dragoste in care intr-un final ea moare, sau poate el moare, sau poate mor amandoi, sau nu moare niciunul dar dragostea lor chiar nu poate sa fie? Credeam acele filme, mi se parea reale, si plangeam la ele. Plangeam pentru ca simteam ca asa este soarta ca acela este adevarul. Ca nu exista iubire reciproca. Ca acele cateva cazuri de persoane care se iubesc si sunt fericite impreuna sunt exceptia. Dar nu mai pot. Si nu este din cauza ca nu mai am lacrimi. Si nu este pentru ca nu ma mai uit la filme romantice. Sunt o femeie. Asta facem noi. Dar acele filme nu mi se mai par autentice, nu mi se par reale.
In schimb ma uit la filme romatice cu happy end. Am luat si revazut cateva filme cu happy end ale copilariei mele: Notting Hill si Pretty Woman. Si vad scenele de final in care toata lumea este fericita si imi spun: „asta mi se poate intampla si mie. Si pe mine ma poate iubi cineva asa”. Si simt cum ma apuca frica, panica, si incep sa plang. Si plang nu ma incurc. Pentru ca nu stiu ce sa fac daca mi s-ar intampla asa ceva. Sa fac ca cei din film? Cateodata nu mi se potriveste. Nu as fi eu.
Dar intrebarea este: ce as face eu? Iar raspunsul momentan este: nu stiu. In toata viata mea de om rational, care face planuri si incearca sa descopere care este cea mai buna alegere, niciodata nu mi-am pus problema ca mi se va intampla ceva bun. Stiu sa fac planuri pentru toate felurile in care ceva ar putea sa mearga prost, dar nu stiu sa fac planuri pentru momentul in care o sa mearga bine.
Asa ca adaug o noua frica la colectia mea de frici: frica de bine. Acum, ca sa scap de ea, astept ca universul sa directioneze ceva bine in directia mea: oameni care sa ma ajute atunci cand am nevoie, oameni care sa ma observe atunci cand ma simt singura, si poate un mic mare satelit.
Dar eu ce fac daca intr-o zi o sa fac pana la masina, o sa trag pe dreapta, o sa ies din masina si langa mine o sa se opreasca un barbat sa ma intrebe: „Vrei sa te ajut?”. Eu ce fac atunci? E bine daca spun doar multumesc? Sa stau sa ii dau piese la mana? Sa muncesc cot la cot cu el? Ce fac?
Dar daca intr-o zi imi sare siguranta de pe hol, si cand ies dezamagita cu creionul de tensiune in mana, gandidu-ma: „De ce eu? De ce acum? Iar o sa imi ard degetele cu siguranta aia.” Ma voi intalni cu cineva care sa imi spuna: „Stai linistita. Iti schimb eu siguranta.”. Ce sa fac? Sa il las? Sa am incredere? Sau sa aleg sa imi ard inca o data degetele? E dureros dar e sigur. Am facut-o de multe ori si stiu cum.
Si apoi daca ma duc undeva unde nu stiu pe nimeni, si ma ascund intr-un colt ca de obicei, ca sa pot sa observ fara sa fiu observata. Daca vine cineva la mine si ma intreaba ce fac eu ce ii raspund? Sa spun doar „Bine” si sa ma intorc in coltul meu singuratic. Sau sa ii multumesc ca m-a bagat in seama, sa discut cu el, sa fiu vesela asa cum sunt cu persoanele pe care le cunosc si care ma plac. Asa cum sunt eu de fapt.
Dar daca povestile mele de dragoste ar incepe brusc sa aiba happy end. Daca dintr-o data barbatul de care sunt indragostita m-ar iubi la randul sau. Daca as deveni o mica planeta si el satelitul meu natural? Eu atunci ce fac? Sa iubesc in continuare? Sa ma prefac ca nu observ? Sa plang? Sa rad?
Stiti filmele acelea de dragoste in care intr-un final ea moare, sau poate el moare, sau poate mor amandoi, sau nu moare niciunul dar dragostea lor chiar nu poate sa fie? Credeam acele filme, mi se parea reale, si plangeam la ele. Plangeam pentru ca simteam ca asa este soarta ca acela este adevarul. Ca nu exista iubire reciproca. Ca acele cateva cazuri de persoane care se iubesc si sunt fericite impreuna sunt exceptia. Dar nu mai pot. Si nu este din cauza ca nu mai am lacrimi. Si nu este pentru ca nu ma mai uit la filme romantice. Sunt o femeie. Asta facem noi. Dar acele filme nu mi se mai par autentice, nu mi se par reale.
In schimb ma uit la filme romatice cu happy end. Am luat si revazut cateva filme cu happy end ale copilariei mele: Notting Hill si Pretty Woman. Si vad scenele de final in care toata lumea este fericita si imi spun: „asta mi se poate intampla si mie. Si pe mine ma poate iubi cineva asa”. Si simt cum ma apuca frica, panica, si incep sa plang. Si plang nu ma incurc. Pentru ca nu stiu ce sa fac daca mi s-ar intampla asa ceva. Sa fac ca cei din film? Cateodata nu mi se potriveste. Nu as fi eu.
Dar intrebarea este: ce as face eu? Iar raspunsul momentan este: nu stiu. In toata viata mea de om rational, care face planuri si incearca sa descopere care este cea mai buna alegere, niciodata nu mi-am pus problema ca mi se va intampla ceva bun. Stiu sa fac planuri pentru toate felurile in care ceva ar putea sa mearga prost, dar nu stiu sa fac planuri pentru momentul in care o sa mearga bine.
Asa ca adaug o noua frica la colectia mea de frici: frica de bine. Acum, ca sa scap de ea, astept ca universul sa directioneze ceva bine in directia mea: oameni care sa ma ajute atunci cand am nevoie, oameni care sa ma observe atunci cand ma simt singura, si poate un mic mare satelit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu